VIRGIL DIACONU
      
 
                      Ziua a șasea

Mie dragostea îmi trece prin inimă,
și inima bate repede-repede,
dar tu nici nu auzi bătaia.
Tu îți vezi mai departe de treburile tale,
tulburând cu frumusețea ta universul.

Și a fost dimineață și a fost seară: ziua a șasea.
În ziua a șaptea m-am odihnit
și m-am întrebat dacă am făcut bine că te-am făcut,
pentru că magnoliile deja erau geloase pe tine
și au venit la mine cu o petiție, cu un protest,
cum că aș fi nedrept și ți-aș fi dat tocmai ție
prea multă frumusețe...

Da, magnoliile și florile de cireș,
zăpăcitele narcise și florile de cais,
crinii imperiali și sfioasa rochiță a rândunicii
au ieșit în stradă să protesteze,
pentru că tocmai ție ți-am dat atâta frumusețe...
Până și mâna Maicii Domnului
a venit la mine și s-a plâns, ea,
care este minunea minunilor...
Vezi câte revolte ai iscat în Împărăție,
câte mișcări de stradă?

Numai rândunicile s-au îmbrăcat în frac în cinstea ta
și zboară în zig-zag cu gândurile mele prin cer;
și țipă cât pot de tare ca să nu audă lumea
ce gândesc despre tine, seara,
când sunt singur printre stelele nopții
și te privesc în secret cum dansezi printre fiare și licurici...
Cum dansezi ca o apă, ca valurile mării...
Și tu iarăși îmi spui că nu te iubesc, împielițato!

                           Despre suflet.
                Semne, prevestiri, superstiții

Vezi? Parcă s-a lăsat noaptea, deși este ziuă...
Câinele urlă, chiar dacă nimeni nu trece pe drum... 
Și poarta de lemn plânge fără nicio pricină...

Cine a lăsat-o deschisă? A intrat cineva?
Cine mi-a răscolit manuscrisele,
aceste scrisori de dragoste pentru nimeni,
pe care le scriu încă de la începuturi,
de parcă aș scrie cartea Facerea?
Și din cana cu apă cine a băut?

Vederea mi se tulbură, gândurile se întorc din lume acasă.
Tocmai ele, care toată viața și-au căutat în lume o casă...

Poate că cineva vrea să îmi spună ceva, - și nu îmi spune.
Până și împăratul Soare s-a ascuns de mine, nici nu mai știu
dacă mâine îl voi găsi în locul unde l-am lăsat
și dacă el va mai coborî pentru mine hamacul de raze
în care legăn copilul în fiecare zi... 

Poate că încă demult zarurile au fost aruncate
și toată bucuria nu mi-a fost dată decât pentru o clipă...
Chiar și apa din fântână a început să vorbească în dodii.
Are să îmi spună ceva? M-a strigat?... Și stelele în flăcări,
acești licurici ai Domnului, ce mai vor?
Cred că ele își trimit lumina la mine,
ca să nu mai strig toată noaptea
că am rămas singur sub stelele reci...
Ca să nu mai spun nimănui că întunericul
cotrobăie prin mine...
Da, licuricii Domnului îmi trimit lumina lor,
ca să nu mai strig în gura mare că cineva
îmi schimbă cuvintele din manuscrise
sau că înlocuiește răsăritul cu apusul,
victoriile cu înfrângerile,
sau acest cântec de greiere cu vuietul mării...

Poate că cineva încă nu are încredere în mine
și mă pune la încercare...

Ai văzut? Parcă s-a lăsat noaptea, deși este ziuă...
Câinele urlă, chiar dacă nimeni nu trece pe drum... 
Și din cana cu apă cine a băut?


    25 martie 2025, de Buna Vestire

 
                   Tărâmul tăcerii

Oase albe pe drum.
Cum să nu citești în ele calea pierzaniei?

Spițele unui car de luptă deschise stau în aer.
Enkidu poate, Ghilgameș poate,
ca două planete pe aici să fi trecut, să fi rămas...

Încă de dimineață, vulpea urcă pieptiș spre vizuina ei,
unde o așteaptă puii înfometați, cu blana ruginie.
Trandafirii sălbatici care se înalță printre pietre
pictează cu sânge tăcerea.
Oricum, dacă nu i-aș saluta în fiecare dimineață
ar crede că și anul acesta au înflorit pentru nimeni............

mai mult....