RADU CIOBANU 

 
                 Biografie cu ingrediente onirice

       Pe când gândeam cum să încep aceste însemnări, mi-am dat seama că, de-a lungul comentariilor pe care le-am scris despre diverse cărți, am folosit deseori, cu referire la unul sau altul dintre autori, sintagma „scriitor atipic”. Explicația, poate contrariantă, ar fi aceea că oricare scriitor autentic este o personalitate accentuată, unică în sens de pregnanță artistică, deci atipică. Tipică este doar mediocritatea. Cazul care mi-a suscitat această reflecție este cel al scriitoarei... atipice Florina Iliș care, în acest prim sfert de veac, a evoluat spectaculos, cu preocupări diverse, de la cultura niponă la cea pentru SF, dar în același timp dependentă de vocația irezistibilă a poveștii, predilecte fiind, se pare, vieți de monștri sacri, repovestite în viziunea proprie, precum în recentul volum Blaga. În căutarea numelor, apărut în seria „Biografii romanțate” a Editurii Polirom.
      Genul respectiv mă interesează în măsura în care mă surprinde prin maniera în care un autor sau altul își îngăduie să-și imagineze zone dintre cele mai intime ale vieții unor personaje reale, atestate documentar. Sigur, „romanțarea” presupune libertatea de a fabula, dar cu condiția ca fabulația să rămână veridică în ordine artistică, plauzibilă și în limitele bunului simț, având în vedere că se exercită pe seama unor personaje care nu mai au posibilitatea unei eventuale riposte. Cu cât personajele supuse romanțării sunt mai prestigioase și mai adânc pătrunse în conștiința publică, cu atât cititorul avizat devine mai circumspect. Lucian Blaga e un astfel de personaj care impune respect oricui îi cunoaște viața și opera, ceea ce, mi-a orientat interesul înspre soluțiile pentru care a optat Florina Iliș în demersul d-sale de a-l resuscita într-o versiune pentru „marele public”. E de mare folos în acest sens confesiunea pe care d-sa o făcuse cu privire la romanul precedent Cartea numerelor și care rămâne relevantă pentru întreaga-i manieră de creație epică:
      „.Fără a uita totuși că nu fac altceva decât literatură, voi apela la cercetare și documente doar cât să nu omor povestea și, pentru a înainta puțin câte puțin în trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cât mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete, care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.“

                                                   
Toate referirile din această frază se regăsesc și în componența romanului Blaga. În căutarea numelor. Rețin atenția întâi referirile la cercetare, documente și amintiri, întrucât ceea ce se relevă tot mai evident pe parcursul lecturii este profunzimea documentării dusă până la zi și oră. Nu-i vorbă, surse au fost la îndemână din belșug, de la documente oficiale până la corespondență, memorii, jurnale, iar autoarea le-a folosit din plin într-un mod ingenios, care îi ilustrează și originalitatea. Înainte de toate, a eludat cronologia. Epica romanului a fost lăsată la discreția asocierilor spontane care proiectează fără veste momentul narațiunii când în retrospecție, când în anticipație. Timpul narațiunii Florinei Iliș devine o permanentă întrepătrundere, un fel de osmoză între prezent, trecut și viitor, pendulând între două nuclee prioritare din viața Poetului: (1) componenta ei erotică, ilustrată prin ponderea pe care o are galeria muzelor și (2) componenta dilematică din anii de interdicție, când se află între imperativul păstrării convingerilor, a demnității, și ispitele colaborării venite persuasiv, sub semnul șantajului, dinspre cercurile puterii.
      „Se știe, dragă cititorule, - scrie Florina Iliș - că inima oricărui poet prinde aripi în preajma femeilor frumoase.” Iar inima lui Lucian Blaga n-a făcut excepție, aflându-și motivația în neputința de a-și întreține inspirația poetică decât în comuniune cu o muză. Care, însă nu putea dura prea mult, poetul simțind nevoia împrospătării acestor relații de îndată ce, în arealul său, se ivea o altă tentație. Prima muză, din tinerețe, cea căreia i-a dedicat debutul din 1919 cu Poemele luminii, a fost Cornelia, împreună cu care, devenită soție, a format, cum însuși a mărturisit, „o monadă”. Cu demnitate și înțelegere, tolerându-i evaziunile cu „tăcere grăitoare”, Cornelia s-a păstrat în fundal, veghindu-l totuși până în ultima lui noapte, când, în clinica din Cluj, a vestit-o lucid și calm că peste o oră el va muri. E un moment real, relatat de Cornelia însăși, care a avut un mare impact în psihicul ei și ar fi putut dobândi o pondere semnificativă în concepția romanului, dar pe care Florina Iliș l-a ratat, expediindu-l într-un singur rând. Dedicând în schimb „Muzei” romanul, d-sa a avut-o în vedere prin acest singular pe ultima dintre inspiratoarele pasagere ale Poetului, Elena-Ellen Daniello, episod recent actualizat și de editarea corespondenței pe care el i-a consacrat-o. Celelalte muze – Domnița, Eugenia, Coca – sunt resuscitate epic cu egală atenție, dar, în componenta erotică a cărții se simte că adevărata emulație – dacă o putem numi astfel – a existat între efemera Ellen și Cornelia. Mai există în mediul erotic al narațiunii și o misterioasă „fata din tren”, prezență eterică, ambiguă, susceptibilă a fuziona cu Coca, „tânăra studentă frumoasă și distinsă”. Dar „fata din tren” ține de dimensiunea onirică a romanului și e cea care-l poartă de mână pe Poet la balul valpurgic din final, în care-și revede toate muzele, toți admiratorii și detractorii care populează romanul, inclusiv comandoul mefistofelic care îl vizitase încă din primul capitol. Personaje care ilustrează convingător de-a lungul diverselor formule narative, atmosfera constant stresantă, dar în mod diferit, atât a epocii interbelice cât și a anilor dilematici din 1946 până în ceasul morții presimțite, din 6 mai 1961. Este, acesta din urmă, itinerariul existențial dominat de traducerea capodoperei Faust, pe care poetul încearcă s-o echivaleze consolator cu actul de creație........      

mai mult....