RADU CIOBANU 

 
                        Efemeride de tinerețe

      1978
      Terminat Pe urmele lui Dürer de Adina Nanu. Fără veleităţi artistice şi fără pretenţii de exegeză, e o scriere simplă, limpede, corectă, în care descriptivismul e evitat prin comentariu şi uneori chiar prin tentative de interpretare proprie. Am reuşit în sfârşit să regăsesc – abia acum! – atmosfera aceea fabuloasă a Renaşterii în care m-am simţit atât de bine în vremea documentării pentru Nemuritorul…, pe când citeam, de pildă, Istoria artelor a lui Vătăşianu. Resuscitată acum mai vechea intenţie de aprofundare a liniei Grünewald-Dürer-Altdorfer, aceşti nemţi atât de mult şi totuşi atât de puţin nemţi – cum vine asta ? Ei delimitează una dintre puţinele zone în care pot să ader fără rezerve la spiritul german. De ce? Ar fi de văzut.
      Tot din lectura asta, ideea unui eseu comparatist, pornind de la Pascal – „omul, trestie gânditoare” – şi având ca repere Gânditorul de la Hamangia, Melancolia lui Dürer, Il pensieroso al lui Michelangelo, Gânditorul lui Rodin, poate Masa tăcerii. Câteva schiţe, de probă, aş putea experimenta la „Amfiteatrul artelor”.
      *
      Giulio Carlo Argan, istoric de artă şi primar al Romei, în sfârşit, un om de bun-simţ şi de bună-credinţă, care nu se jenează să-şi exprime public rezervele pe care le are cu privire la arta naivă: „Dintr-o cercetare riguroasă asupra artei rurale, aş exclude în acelaşi fel şi factorii artei aşa-zis naive, pe care eu o consider un aspect interesant când este la nivel Rousseau-Vameşul, însă degenerat când nu e decât o mascare în artă rurală a ceea ce este, de fapt, artă citadină.” Şi, în altă ordine de idei : „Fără schimb de idei nu se poate. Ideile au nevoie de comunicare. Ideile nu-şi pierd niciodată capacitatea de a fi stimulatoare de noi idei. Căci ideile care vor rămâne pure, virgine, fără contact cu un alt şir de idei, ei bine, acele idei sucombă. Glumind puţin, aş putea încerca să emit o maximă: ideile celibatare mor!”
      *
      Heralzii a început să aibă dificultăţi. După ce a trecut cu bine şi prin lectura consilierului ştiinţific, stă acum de aproape o lună la Râpeanu care vrea şi el s-o citească. Apariţia în jurul lui 1 Decembrie e pusă serios sub semnul întrebării. Intrarea la tipar e din ce în ce mai problematică: suntem în plin sezon al manualelor. Deşi, zice Bogdan Bădulescu, dacă Râpeanu vrea, se poate orice. Întrebarea e dacă Râpeanu vrea.

                                                   
Căci tot Bogdan B. zice „să sperăm că n-o face intenţionat.” S-ar putea să fie şi o rea intenţie la mijloc, cu toate că nu-i văd raţiunea: cartea e comandată de editură şi apariţia ei e în interesul editurii. În definitiv, pe mine nu mă interesează atât că apare în decembrie sau în februarie, cât să primesc banii la timp. Urmează vara, călătoriile, cumpărăturile de sezon, iar contul nostru scade vertiginos.
      *      
      Azi mi-am petrecut o jumătate de zi răsfoind aceste Caiete J în căutarea însemnărilor referitoare la Nemuritorul… Mi-a venit ideea de a publica un roman-jurnal al romanului. Într-adevăr, notaţiile, de la întâia însemnare în care apare ideea cărţii şi până la încheierea ei, ar putea face o carte de vreo 120 de pagini de comentarii şi impresii, de meditaţii şi îndoieli, fără a fi nevoie să public fişe, cum face Barbu în Caietele Princepelui. Să le ofer, eventual Daciei. Căprariu şi Cubleşan, la ultima noastră întâlnire, ospitalieri, mă invitau insistent să le dau o carte. Acum însă, după ce le-am citit, am unele îndoieli: sunt aceste însemnări capabile să suscite interesul cuiva?
      *
      Întâlnire cu Graham Greene. Zice el: „Coala albă mă îngrozeşte şi amân cât pot mai mult cumplita clipă în care trebuie să încep. A scrie e ca şi a pilota un avion care decolează. După încălzirea motoarelor şi pornirea lor cu toate frânele strânse, vine în sfârşit saltul înainte. Îmi este din ce în ce mai greu să decolez.” (Rom. lit., 28/78). Ca să nu mai vorbim de posibilitatea întotdeauna actuală ca pista de rulare să se termine iar avionul să nu se fi putut desprinde de sol. Nu mi s-a întâmplat niciodată, dar senzaţia iminenţei acestei situaţii am avut-o de câteva ori. Conştiinţa că oricând se poate întâmpla.
      *
      A mai trecut o săptămână, nicio veste de la Bucureşti. Heralzii a eşuat în biroul directorului. Mă întreb totuşi ce gânduri o fi având acest om. Din nou criză financiară la orizont.
      *      
      Nu-mi plac scriitorii care povestesc vise, nici chiar în jurnale. Întotdeauna am sărit peste paginile care povesteau vise. Totuşi trebuie să-mi notez aici un coşmar pentru că revine deseori, neschimbat, şi – fără a deplasa chestiunea în planul paranormalului – mă întreb ce-l determină, de unde vine? E noapte, sunt undeva într-un apartament oarecare şi am senzaţia că înăuntru mai e cineva sau, mai exact spus, ceva ce corespunde în imaginaţie unei pete negre ce ar aduce oarecum a siluetă. Dau să aprind luminile, pe rând, dar ele nu se aprind. Aud ţăcănitul întrerupătoarelor, dar lumina nu se aprinde şi prezenţa aceea devine tot mai terifiantă. Asta e tot, în acest punct mă trezesc întotdeauna. Şi celălalt vis, cel plăcut, care revine cu aceeaşi frecvenţă. Zbor. E destul să vâslesc o dată cu braţele desfăcute ca să mă înalţ. Scap astfel de orice urmăritor, cum a fost cazul de câteva ori, şi singura grijă până iau înălţime este să nu mă ating de firele electrice. Sus e sublim: sentimentul largului, al purităţii, al văzduhului, al libertăţii. Ceva asemănător oarecum cu senzaţiile pe care mi le dădeau baia în mare, dimineaţa, înainte de nouă, când aproape nimeni nu se aventura încă în apă iar vântul mirosea a depărtări şi a sare.
      *
      „Procurorul Pop mă ţine aproape un ceas de vorbă în stradă ca să mă convingă să preiau un fel de foileton în ziar, un foileton poliţist, cu material furnizat de el, din cazurile.......      

mai mult....