RADU CIOBANU 

 
                              Jurnal renan

     2011, iulie
     Sâmbătă, 23. Pe drumul de întoarcere, de la Deva încoace, erupţia unui dor năprasnic de Nico. Ajuns aici, îmi simt din nou singurătatea, sentiment care în Țară nu m-a încercat, probabil pentru că tot timpul am fost ocupat cu cineva, cu ceva, cu rezolvarea unei chestiuni.
     Azi, răsfoit jurnalele de până la 1980, pe care le-am adus aici ca să le computerizez. Constat că e o treabă de câţiva ani.
     Zi depresivă. Vreme mereu închisă, mai curând de toamnă, ploioasă. Mi-e urât şi frig.
     Abia seara, după şase, am ieşit în fugă cu Lizuca până la Nico, unde am stat puţin, cât am pus florile, surprinşi de ploaie.           
                                                                     *
     Duminică, 24. De n-ar fi vegetaţia exuberantă, ai zice că suntem în noiembrie. Asemenea şi starea mea. Trecut iar pe Sedatif PC. Mă tem că încă nu realizez deplin amploarea nenorocirii care s-a abătut asupra mea prin pierderea Nicoletei. Sunt un fel de sinistrat.
     Liiceanu zicea că adevărata libertate o dobândeşti abia când scapi de frica de moarte. Aşa stând lucrurile, înseamnă că sunt un om cu adevărat liber. De fapt, aşa mă şi simt, doar că, fără ea, nu prea am ce să fac cu libertatea asta. Scriu ad libitum nu ca să mă împlinesc, ci ca să-mi umplu timpul până la staţia terminus.
     Mesaj neaşteptat de la Ion Marin Almăjan. Mi-a citit convorbirea cu Simona din noua carte şi a avut revelaţia Timişoarei de altădată. Îşi cere scuze şi îşi mărturiseşte regretul pentru superficialitatea cu care a tratat chestiunea în Tornada, romanul lui de tinereţe. Totodată îmi mulţumeşte pentru scrisoarea prin care – fiind eu pe atunci redactor la „Scrisul bănăţean” – îl încurajam să vină la Timişoara, decizându-i cursul vieţii. Nu e prima dată când aminteşte de asta, a făcut-o şi în alte contexte. Frumos din partea lui. I-am răspuns că n-are rost acum să ne punem cenuşă-n cap, fiindcă toţi am avut în juneţe gafele şi compromisurile noastre, uzuale pentru vremurile acelea. N-am mai comunicat de ani de zile, nu ştiu ce i-o fi venit acum. Pe de altă parte mă consternează descoperirea că scoate o revistă on line, în care cultivă tot soiul de veleitari şi face elogiul lui… Artur Silvestri. Ce lume !

                                                   
E mai frig decât ieri, doar 14 grade, şi va trebui sa mă îmbrac de toamnă pentru ieşirea în Friedhof. De acum reintru în programul meu obişnuit, oricum ar fi vremea.
     Am apucat să stau azi mai mult la ea, chiar dacă ploua. E ceva liniştitor în răpăitul ploii pe umbrelă. La 12, clopotele.

                                               *
      Luni, 25. Au sosit azi cărţile promise de Viorica Nişcov, Romantismul german de Ricarda Huch, tradusă de ea, şi un volum bibliofil, editat doar în 50 de exemplare numerotate şi semnate, Un elogiu al diferenţei, pe care mă grăbesc să-l citesc în speranţa de a putea scrie despre el. Deşi nu va fi uşor, subiectul fiind arid, „Literatura de limbă germană în Adevărul literar şi artistic (1920-1939)”. Am intrat în criză de timp şi mă readaptez greu vechiului program.
La Nic, în sfârşit, zi cu soare, am stat mai mult. Dar obosesc. Văd tot mai rău, aud rău, merg greu… Dar, slavă Domnului, capul încă funcţionează.

                                               *
     Marţi, 26. Astăzi e ziua Ei. Ar împlini 70. Ce sărbătoare ar fi fost! Am mers la ea însoţit de Pupu. Am trecut pe la Klaus şi i-am luat un ghiveci cu flori, pentru că vazele sunt toate pline cu flori încă proaspete din zilele trecute. Cadoul. I-am aprins şi o lumânare pe lângă candela permanentă. Vreme închisă şi caldă. Linişte, la 12 clopotul.
     Îi privesc fotografia făcută la wigwam, de ziua ei, - acum câţi ani ? – aceea în care îşi contemplă mica brăţară de chihlimbar pe care i-am dăruit-o. Ochii ei. Ultimul lucru pe care aş putea să-l uit – ochii ei… Tot ce din discreţie, din pudoare sufletească evita sau ezita să spună – bucurie, tristeţe, în ultimele ei luni durerea, disperarea, frica – totul se putea citi în ochii ei minunaţi. Când ai iubit cu adevărat pe cineva, timpul e neputincios, nu poate vindeca nimic. Dar, aici, a vindeca înseamnă a te ajuta să uiţi. Iar eu nu vreau să uit, refuz terapia timpului. O iubesc tot aşa ca şi cum ar fi aici, alături de mine, ca şi când aş putea oricând vorbi cu ea. Şi chiar vorbesc. Poate, uneori, copiii m-or fi şi auzind. Ce şi-or fi zicând ? Săracu, a început să vorbească singur…

                                               *
     Miercuri, 27. În oraş cu Lizuca, la poştă, expediat 12 cărţi. La întoarcere, singur, la Nic. Se îndreptase vremea, era frumos şi cald.
      În cele din urmă, deşi are vreo 460 de pagini, m-am hotărât pentru romanul recent premiat al lui Radu Mareş, Când ne vom întoarce. Ceva mă face să cred că şi Nic mi-ar fi dat acelaşi sfat. N-am citit deocamdată decât câteva pagini, dar cartea pare să mă prindă. Porneşte fără grabă, pas cu pas, ca la drum lung şi, în plus, e şi din stirpea mitteleuropeană. Paul Cernat l-a cam demolat, argumentul lui principal fiind acela că e „bătrânicios”, făcând şi o aluzie inelegantă la vârsta autorelui.. Până acum nu mi s-a părut. Rămâne de văzut, dar nu cred că e „bătrânicios”, ci doar pedant în grija pentru detaliu şi detaliere.

                                               *
     Joi, 28. Mi-a revenit buna stare. Cauzele cred că sunt două. Îmbunătăţirea vremii – relativă totuşi – şi cartea lui Radu Mareş. O carte bună poate fi vindecătoare. Citit toată ziua, am........      

mai mult....