ELINA ADAM

 
                         Vitralii ale inefabilului


     Sonia Elvireanu este o scriitoare recunoscută și apreciată, cu o creație de 40 de volume, plurifațetată: poezie, roman, traducere, critică literară și eseu. Colaborează constant la reviste literare prestigioase românești și străine, fiind prezentă în antologii de poezie, atât în țară cât și în străinătate. Poezia Soniei Elvireanu s-a bucurat de traduceri în limbile franceză, italiană, engleză, câteva grupaje fiindu-i traduse și în limbile maghiară, amharică și suedeză. Scriitoarea este deținătoare a numeroase premii internaționale în Franța, Italia, Liban.
     Cel mai recent volum de poeme, Lumina din înserare, Ars Longa, Iași, 2025, confirmă cuvântul de însoțire al reputatului critic Al. Cistelecan de pe coperta IV.

     Volumul este alcătuit sub forma unei călătorii interioare, inițiatice, alături de o instanță superioară, care îi deschide poetei văzul spre adevăruri universale, instanță care cunoaște felurite întrupări: Maestru, Poet, Peregrin, Sihastru, Profet sau doar Vocea, ale cărei cuvinte sunt purtătoare de sens: „cu un singur cuvânt despică/ talazurile precum aurora/ și lumile se deschid în roua/ începuturilor tămăduitoare”. Ce altceva este această călătorie interioară decât o dorință genuină de autocunoaștere, cu puterea harului? Cine a citit poezia Soniei Elvireanu știe că poeta lucrează cu instrumente proprii privirii contemplative. Tocmai această privire deschide spre un topos care face să transpară nevăzutul, indicibilul, al căror punct de convergență îl reprezintă taina. Evoluând de la o poezie a percepției, la una a revelației (Giuliano Ladolfi), poeta ne conduce subtil către arena nu lipsită de pericole (deziluzii, melancolii, dezvrăjiri) a grației însăși. Lumina din poemele Soniei Elvireanu este o veritabilă axis mundi, poeta privilegiază simbolistica luminii: „aerul se cutremură de lumină”, păsările au „aripi înrourate de lumină”, lumina spiritualizată are puteri taumaturgice, ea „curăță de tulburări”, instanța lirică se „recompune în forme stranii,/ în jurul unui mugur de lumină.”

     Privirea este instrumentul principal cu care operează poeta, însă avem în vedere o privire spiritualizată, cu irizări ale sacrului.

Pentru a o activa, eul liric are nevoie să se distanțeze de zgomotul lumii, să se așeze în însingurare și reculegere: „mă retrag în mine ca melcul în cochilie”, „stau într-un cuib de liniște”, „mă cuibăresc în tăcere”. Apoi, această tăcere se cere ascultată, iar privirea are nevoie ea însăși de o înălțare, o reacordare la vibrația sacrului: „cu privirea de smirnă... străbat focul.../ mă închin smerit la tăcere”. Iată condiții absolut obligatorii pentru sondarea interioară și pentru limpezirea văzului inimii: însingurare, liniște, ascultare. Această „liniște ocrotitoare” permite desfacerea ființei, fir cu fir, lepădarea, în fond, de balast, un sui-generis proces de metanoia, când „măști străine... / se desprind una câte una până nu mai rămâne/ decât un grăunte precum cristalul,/ mugurul începe să crească,/ reculegerea, o rugăciune.” (Reculegere). Privirea se încarcă de har, se spiritualizează: harul în privire și uimirea când te atinge lumina. Lumina este și un purtător de semnificații care conduc spre transcendent. Lumină și taină, frumusețe și har. Acestea sunt liniile de forță ale diafanei poete. Ființa lirică se uimește de tainele pe care le intuiește, dar pe care nu le înțelege, încă, pe deplin. Spuneam că există în universul poetic al volumului mai multe prezențe lirice, din care se evidențiază cea a pelerinului, prezență lirică masculină care vine să întregească eul liric feminin. Este bărbatul întâlnit pe cale, „jumătatea nevăzută”, menit să lumineze și să expliciteze taina, să completeze golul, să readucă echilibrul, acea unitate dintre yin și yang. Uneori este doar umbră de mătase, alteori are corporalitate, dar de fiecare dată această însoțire reflectă armonia: „când ești aproape,/ se liniștește totul în mine.../ în umbra uimirii, rostim povești,/ ne învăluie armonia pe care o alcătuim.” Combustia care conduce la cunoaștere, prin iubire, este îndrăgostirea, miracolul revelat: licoare zeiască, nectar miraculos, mana cerească, trandafir alb și mirt înflorit în pustiu. Iubirea crește la adăpostul luminii, într-un sacru curățat și spiritualizat de duhul ce leagă pământ, apă și cer. Nici acest fel de iubire nu este lipsit de îndoieli, pare o călătorie ciudată ale cărei umbre ființa lirică încearcă să le deslușească. Există o constantă nevoie de purificare, care să ajute nu doar limpezimii privirii, ci și ascensiunii pe munte, urcușului spre Înalt. Lumina, în permanență, scară a lui Iacob și gând din Înalt. Ascensiunea spre spiritual este anevoioasă, presărată cu stânci colțuroase, dar licărul de lumină, precum un fior, ajută călătorul să respire „aerul tare de pe vârf”, să deceleze „scânteierile lunii”, „să se învăluie în fum de tămâie”, bucurându-se de nesfârșita adiere a Înaltului. Astfel, clipa de grație se traduce prin „odihnă cerească”, „strălucire vie”, aer străluminat de un „duh ceresc”. Vorbim despre fericita înțelegere a tainelor, acele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, despre care amintesc Scripturile. Dar orice aflare a tainelor presupune o combustie, un consum interior, o ardere pe care poeta și-o asumă. Poemul și universul (văzut și nevăzut) circumscris acestuia este, de fapt, spațiul în care se manifestă Sonia Elvireanu și în care cunoaște deopotrivă ipostaza de lucrător-slujitor, dar și pe aceea de anahoret înzestrat cu supravedere. ............

mai mult........