DRAGOȘ NICULESCU

                           VASILE BĂNCILĂ –
          SAU RESPONSABILITATEA CREȘTINĂ
                           A FILOZOFIEI (I)
                                            
     Conştiinţa sa filozofică, de truditor în cîmpul complicat, fascinant, dar şi plin de responsabilităţi al ideilor, cît şi cea umană simplă i-au permis filozofului, pedagogului şi eseistului Vasile Băncilă (1897 – 1979) sondarea lucidă a căilor de reuşită aplicativă, iar rezultatul a fost, limpede, unul negativ. Prezentul pe care îl trăim nu face decît să confirme acest eşec, pe care îl primeşte în spaţiul descompunerii, decăderii în toate, dezagregării tuturor reperelor formatoare, structurante şi susţinătoare, laicizării turbate, atacului virulent asupra religiosului, patrioticului, naţionalului, individului şi familiei. La Vasile Băncilă, dimensiunea creştină, cu ample resorturi pregătitoare în mythos, ajunge să infuzeze decisiv ethnosul, pentru a termina în elanul detentei saltului suprem către transcendent. Iar acest salt poate avea loc numai datorită capacităţii ontologice a omului de a se raporta permanent la transcendent, ba chiar de a-şi reconfigura instrumental puterile şi unghiurile proiective luminoase ale transcendentului în conformitate cu puterile, virtuţile şi năzuinţele proprii. În cadrul acestui tip de raportare, Vasile Băncilă atestă superioritatea omului ca dar al lui Dumnezeu, rolul omului fiind de la început multiplu: modificator şi plăsmuitor de natură, controlor al propriei existenţe şi creator de civilizaţie, precum şi de aducător de slavă continuă Tatălui său ceresc, Dumnezeului creator, judecător şi mîntuitor.
     La toate acestea filozoful mai adaugă o dimensiune, care, în exerciţiul reperelor supreme, poate să scape, şi anume dimensiunea culturală, văzută tot ca măsură a sacralităţii dăruite de transcendent. Astfel, cultura nu poate fi izolată de transcendent, ea definindu-se, luînd fiinţă datorită lucrării transcendentului, aşezînd sămînţa transcendentă, în calitatea ei de esenţă, la baza tuturor produselor ei, de la cele artistice la cele ştiinţifice şi tehnice. În acest sens, judecata teoretico-analitică nu se poticneşte şi nici nu se soluţionează la nivelul formei discursive, la forma pe care o ia semnificatul, căci este limpede că nu se poate vorbi cu alte cuvinte noţionale şi categoriale despre aceleaşi straturi – material (sensibil) şi imaterial (suprasensibil) întrepătrunse, imposibil de separat, staturi care, din punct de vedere enegetic, nu sînt altceva decît esenţe. 

                                                      
Sacrul primar, primitiv este transformat de credinţa imuabilă într-un transcendent superior şi tutelar, în Dumnezeu, într-o sacralitate profundă, care luminează şi călăuzeşte existenţa şi drumul teleologic către scop şi ideal al individului, al popoarelor, al culturii şi civilizaţiei umane în întregul ei.
     Sistemul reprezentat de tradiţiile unui popor nu numai că asumă ethnosului celei mai durabile şi esenţiale valenţe existenţiale comune, cu dimensiune de cosmică şi mistică perenitate, dar însăşi integritatea sa compactă, inalterabilă face imposibilă afectarea părţilor fără compromiterea întregului, căci ceea ce leagă părţile sistemului de tradiţii atît de solid nu este altceva decît adevărul religios, adevărul creştin revelat, imun la orice încercare de uzurpare din partea adevărului ştiinţific, în condiţiile total greşite în care ştiinţa se separă radical şi vehement de religie. Desigur că astăzi, în prezentul care deja se întinde de cîteva decenii, sistemul de tradiţii nu mai este acela din vremurile – chiar dacă şi ele aflate sub puterea crescîndă a pozitivismului ştiinţific ateu – lui Vasile Băncilă. O putere satanică supraştiinţifică şi mai ales tehnicistă a reuşit în mare parte vlăguirea, slăbirea structurii sistemului de tradiţii (şi nu numai în România), lovind cu precădere în acel resort intern şi liant al componentelor sale care este fibra religioasă bazată pe adevărul religios şi morala religioasă creştină. De aceea s-a ajuns la distrugerea în mare parte a naturii ţărăneşti pure, a satelor – depozitarele tradiţiilor sfinte, ziditoare şi învăţătoare, la degradarea continuă a cîmpului de forţe pe care ethnosul l-a aşezat de veacuri, din străvechime drept pînze freatice necesare şi hrănitoare în organismul material şi spiritual al neamului. Dar aceasta nu înseamnă, desigur, că forţa asaltului este definitivă şi cîştigătoare. Dumnezeu nu a fost niciodată învins de diavol, ci diavolul este în puterea lui Dumnezeu, acţiunile sale constituindu-se în pilde permise de Dumnezeu pentru conştientizare, umilinţă, corectare şi îndreptare de la sine, prin credinţa în el, a oamenilor – nevolnicele, mîndrele şi ingratele sale creaturi.
      Însă trebuie făcută aici o specificaţie importantă. Utilizarea noţiunilor, a termenilor în sensul larg al accepţiunii, pentru simplificarea expunerii analizei, nu este întotdeauna şi cea corectă. Astfel, între religie şi creştinism există o mare diferenţă, căci creştinismul nu este în realitate şi în esenţa lui o religie. Religia este instaurată de oameni, ea are sensul dinspre imanent spre transcendent, se referă la o aspiraţie a omulu către înalt, pe cînd creştinismul este o teofanie, este un adevăr (fenomen) revelat, el este dat oamenilor. Se manifestă dinspre transcendent spre imanent, are sensul unui vector coborîtor, lucrător şi ziditor de sus în jos, lucrarea sa fiind revelarea adevărului şi întemeierea Bisericii lui Hristos pe pămînt. Creştinismul este întemeiat eclezial, şi nu sacral, precum religiosul. De aceea există mai multe religii, manifestate încă din zorii timpurii ai umanităţii, dar un singur creştinism. “Transcendentul” filozofilor nu este altceva decît Puterea dumnezeiască, adică divinul neaccentuat de precizia identităţii, este un termen căruia filozofii îi mai spun şi Fiinţă, sau Fiinţa absolută,.............

mai mult.........