|
MIRCEA PETEAN
ÎN AMURG
Ca în toți anii din urmă,
și în acest an, la sfâșit de octombrie și început de noiembrie,
am plecat amândoi în pelerinaj la mormintele alor noștri,
adormiți întru Domnul, la Jucu Nobil și Sighetu Marmației.
Am traversat sate pustii și păduri mucede,
iar când am decis să zăbovim oleacă,
am trecut dintr-o poiană într-alta până când, osteniți de atâta drum,
am poposit într-un luminiș –
lumina soarelui răzbătea printre crengile arborilor
lovindu-ne drept în mijlocul frunții.
Atât de luminos era caisul rămas în urma noastră,
în Grădinile Anei,
încât am lăsat frunzele căzute în juru-i neatinse.
L-aș asemui cu o navă cosmică în miniatură, ai zis,
de nu mi-ar fi frică să nu cad în apele unui lirism desuet.
Stai blândă, zic,
liniștea e sfârâitoare,
tăcerea – dumnezeiască. singurătatea
Pe cât de sâsâitoare, liniștea,
pe-atât de liniștitoare, tăcerea – un zid impenetrabil
dincolo de care în zadar se zbate Sfârâiacul.
Într-un târziu ne-am ridicat și am dat să sărim –
precum într-unul din jocurile copilăriei –
peste pârâiașul de la marginea poienii în care se zăreau urme
de sânge închegat – între două pietre atârna pielea salamandrei.
Numele i se desprinsese de trup precum coaja uscată de pe salcâmul
din preajmă sugrumat de tulpinile vorace de liane și viță sălbatică
și căzuse în abisul tăcerii.
După ce soarele dispăru dincolo de dealul acoperit cu iarbă arsă,
scaieți putreziți și tufișuri uscate,
gândul ne-a fugit la soarta celor retrași în sălbăticie
și atunci ne-am lăsat copleșiți de așa o cruntă melancolie...
Fără sentimentalisme, ai zis,
unde ți-e luciditatea care ți-a fost sprijin la tinerețe
în surghiunul tău montan mai mult sau mai puțin voluntar
unde nimeni nu ți-a purtat grija ori baiul?
|
