|
Ei demonstrează cum stilul, narațiunea, strategia exprimării ideilor joacă un rol important în scrierile filosofice ale lui Kirkegaard, Nietzsche, Camus. Fiind la acest subiect, sper că filosoful Mircea Dumitru va scrie de aici înainte la persoana întâia. Scrierile domniei sale sunt substanțiale și nu merită să stea în spatele persoanei întâi plural.
Citind aceste eseuri, am consultat în paralel studii, enciclopedii care mi-au ajutat înaintarea în text și înțelegerea lui cât a fost posibil. Uneori, pentru a limpezi apariția în context a unui singur cuvânt am traversat o aventură paralelă de cunoaștere. La un moment dat, apare în demonstrație hipopotamul. Nu știam că este animalul favorit al exemplelor filosofice din ultimul secol. În 1911 Bertrand Russell l-a invitat pe Ludwig Wittgenstein să accepte propoziția că nu există niciun hipopotam în camera pe care o împărțeau la Cambridge. Russell s-a uitat sub toate birourile pentru a-și demonstra punctul de vedere, dar Wittgenstein a rămas neconvins. Unii spun că punctul de vedere al lui Wittgenstein, conform căruia nu putem ști dacă ceva este adevărat, cum ar fi dacă soarele va răsări mâine, poate explica și refuzul său de a accepta propoziția lui Russell. Wittgenstein ar fi putut crede că era logic posibil ca hipopotamul să fie sub o altă masă, pe tavan sau chiar invizibil. De asemenea, s-ar fi putut îngrijora că a fi de acord cu Russell l-ar fi angajat în perspectiva unor fapte negative. Dezbaterea despre „hipopotamul din cameră” a devenit o enigmă în analele filosofiei. Recent, discuția despre neexistență, vid, entitățile posibile ca obiecte relevante a fost abordată de Absence and Nothing: The Philosophy of What There Is Not de Stephen Mumford și Nothing: A Philosophical History de Roy Sorensen.
Hipopotamul apare în Minte şi limbaj în context evoluţionist, unde, discutând relaţiile dintre structurile neuro‐chimice din creier şi reprezentările mentale, concepte sau simboluri, autorul se întreabă: „Ce face, de pildă, ca reprezentarea mea (conceptul meu) de hipopotam să fie despre hipopotami? Ce face ca anumite structuri neuro-chimice din creier să fie constitutive pentru (sau identice cu?) un simbol al hipopotamilor?” Concluzia este că „relaţiile naturale dintre ceea ce se întâmplă în creier şi reprezentările noastre mentale sunt mai degrabă relaţii cauzale neuro-fiziologice decât relaţii logice, criteriale sau convenţionale”, și că această cauzalitate aparține unei alte familii de concepte.
În eseul Universalul şi individualul. Aristotel despre substanţă şi philia (prietenia-iubire) discutând aporia – concept filosofic care se referă la o stare de îndoială sau perplexitate – autorul scrie: „Aşadar, ajungem blocaţi într-o aporie. Substanţele sunt indivizi (Aristotel este o substanţă; filosoful nu este), dar, cu toate acestea, substanţele sunt definibile (filosoful este o substanţă; Aristotel nu este)”. Mă întreb dacă această aporie ar fi posibil rezolvată de fizica cuantică conform căreia Aristotel poate fi în acelasi timp și filosof, și substanță? Analizând impactul pe care îl are iubirea asupra autonomiei celor implicaţi în relaţia de iubire, a tradiţiei creştine, și modul în care agape ne face părtaşi la iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare persoană, apoi philia careeste înţeleasă ca fiind reactivă la calităţile (bune) ale celui iubit (celei iubite), rezultă că .... ........
|
