MARIAN DRĂGHICI

                               POEME
     (Din volumul Bătrânul ego în dimineața de după
                 moarte. 63 ipostaze ale poemului)

       ***

eram fericit scriam versuri, și eu, bizare
și deodată începu viața ca vânătoare.

în jurul meu prietenia și dragostea
supravegheate, strâmtorate
până la sufocare
și deodată se înalță din mare
șarpele cu penaj roșu roșu
interminabil.

prietenul din munți e bine
prietenul din șes e bine
ei știu ce se întâmplă cu mine –
dau semne de îmbărbătare, trimit
eterice încurajări din mult visata lor depărtare.

la peste patru decenii de la facerea acestui poem
autocenzurat, de frică, la prima publicare,
adevărul e că scriu/rescriu
aceleași versuri sudic-amare,
în jurul meu prietenia și dragostea
nu sunt rupte din soare
ba, se bucură de cinstire doar la ocazii prin cimitire –
din cuvântare în cuvântare
cutare vine la cutare
lângă un colac cu lumânare, știți cum e.

în rest, pe malul mării absolut gol
eu și câinele meu credincios dovedit inept, mototol
de-atâtea ori tâlhăriți, jefuiți la drumul mare de toată
bruma trofeelor la vânătoare,

ce să facem – pândim
implorăm cerșim pe la garduri, fără rușinare
înălțarea din valuri, zborul șarpelui cu penaj
roșu roșu interminabil
din noi din fiecare

câine și om scos la plimbare,
haită în sine lătrătoare la niște stele
din mărunțica noastră lume-mare năpădită de ele.

          ***

ieșit la aer (așa credeam,
că voi afla aer respirabil afară),
mă văd cum îi duc
lingura la gură cu demâncare
dincolo de uși și ferestre, din stradă

iar ea,
cu expresia feței larg uimită
că nu reușea să mă vadă,

ca într-o doară
plină de dumnezeiască răbdare
deschidea gura și aștepta
clipe lungi pe marginea de pat

ca orice înger încă irelevat,

care nouă (celor fără de-’nțeles)
ni se păru un muritor oarecare – și asta
numai din crasă
ignoranță orbitoare cel mai ades.

           ***

în orice parte a lumii de ce atâția fluturi morți pe gardul meu,
în curtea mea
de ce atâtea păsări moarte,
de ce atâtea păhăruțe sparte la masa unde nimeni nu va bea ?
întrebări ale unui om fără gard curte masă și casă –
angarale înstrăinate ca de prisos
nu din jaf sau declin,
pentru viața în voia lui Dumnezeu infinit mai frumoasă
cum Maria era infinit mai frumoasă și naltă
benchetuind la picioarele lui Hristos –
apud Sf. Augustin.

întrebări de fapt ale unui om dintr-un singur mister
care se traduce pe scurt așa: piatră de cale ferată
în mii de pietricele spartă,
piatră pe lume cea mai posacă,

la ce bun în această gară pustie caracterul de fier
al șuieratului unui tren
în care ne bulucirăm și nu pleacă,
ci doar face niște manevre caraghioase cu noi
un kilometru de șină în față, doi kilometri ’napoi ?

        ***

toamnă devreme : s-au rărit 
neanunțate de nimic – iar asta doare – .......…         

mai mult........