CALIOPIA TOCALĂ

                
     VISÂND, COMIT UN ACT DE INDISCIPLINĂ          

     Am doar doi adversari, timpul și iluzia că pot atinge cerul, așa îmi place să cred. Știu, nu am noroc, nu câștig la loto, doar transpirând sânge, fără compromisuri, îmi plătesc taxa pentru eternitate. Prietenul care a jubilat când făceam echilibristică pe lama de diamant, în durere și nedumerire, nu mi-l fac dușman și nici nu mă interesează cel care-și amintește de mine doar când îl arde nevoia. Să fiu om cu fiecare ființă care merită, acesta-i crezul meu. Îmi aleg exigent partenerii și nu mai ofer tuturor aceeași bucată de suflet, necondiționat.
     Am observat, n-o mai primesc înapoi…

     Gândind, mi-am perturbat starea de bine, liniștea fluidă. Ca să fiu prietenă cu sinele meu, nu trebuie să gândesc mult, ci să am un neurocraniu rezistent la zdrobiturile diafane în confruntarea cu zidul de cremene și un obraz delicat, de piele de hipopotam regal. Dar aș putea accepta atâta înnobilare…Newtonii psihici îi dobândesc în singurătate, călcând pe jarul încins, și am văzut ce înseamnă să viețuiești singură în hoardă…Am devenit maestră, dar numai eu știu prețul plătit vieții pentru arta de a rămâne lucidă.
   
     Sunt suma deciziilor mele, bune și rele, ignoranța-i o scuză la-ndămână pentru eșec, dar am văzut, ca să fiu perfectă, trebuie să fac față celor mai hermeneutice provocări subterane. Efectul de turmă îmi repugnă, singură mi-aleg roata olarului pentru răstignire și nu arunc anatema peste cascadele încrucișate în fiorduri. La ce bun? Singura soluție în fața absurdului e o confruntate de idei între sens, ordine, scopul în viață și indiferența cerului.

   Existența e ceva stupid, nu-i compătimesc pe cei care au refuzat să mai lupte, o carte cu două capete, ca oricare alta, unul de intrare și altul de ieșire, între ele ar trebui să fie doar bucurie și iubire, da, așa se spune, dar a cunoscut cineva iubirea pe care o visează și bucuria deplină? Între cărarea rai și cărarea iad, exasperarea clipelor de noroc. Nimeni nu a încercat, cu adevărat, să-mi vadă interiorul creierului, ar îngheța, dar mai ales al sufletului, s-ar frige, și, dacă da, ce?
   Și, atunci, de ce mi-ar păsa! 
   

                                             
    Suntem captivi într-o lume căzută, minți murdare, creiere false, fără cântecul mamei la căpătâi, fără sentimente…belciug în nas și stimă de sine odioasă, mult silicon în creier și raționamente, în sâni, pe coapse, în partea dorsală și gândire, capete goale și slinoase, îngenunchiate perfid în plecăciune, suflete rătăcite, viață marcată de ură, violență, zdrențe pe trup. O lume în ruină…Și mie ce-mi rămâne? Să-mi schimb gândirea din alb și negru, în gândire-recunoștință, față de cine și cum aș putea, cine-mi pune dimineața în grădină nenorocirile? Chiar nu știe nimeni…Sigur că știe, păpușarul nu doarme niciodată.
    Și, mă întreb, de ce atâta epuizare.                

    Sunt eu însămi o furtună, libertatea gândurilor mele o iluzie, tăcere stridentă, dar, dacă primesc asemenea daruri, sumă a energiei mele biologice, emoționale, senzoriale, cinetice, și ceva în plus, nu e o confirmare? Conștiința mea vizitează, în fiecare noapte, alte cămări ale existenței cu piscine și alcovuri sacre de aici și de dincolo, iar creierul răzvrătit își reierarhizează amintirile aruncate în uitare după propria lui scară de valori, dislocându-le, cea impusă îmi repugnă. În somn, sufletul meu, în nopțile cu superLună albastră, evadează din trupul închisoare și moare puțin, câte puțin; o stare de prag, vise lucide, uneori confuze, un preview.
    Și ating eternitatea cu degetul.

    Mintea mea se eliberează din închisoarea sa senzorială…proiecție a propriei inteligențe, câtă am primit în dar, la pachet cu multe alte minusuri, răzvrătire și cu și mai multe încercări, mai ales, nenorociri și situații limită. În somn, călătoresc pe tărâmul zeilor, dincolo de materie, tărâm nonfizic, nu-l văd, îl simt, doar conștiința îl poate accesa. Mă dizolv ca identitate fizică și nu mai sunt eu, nu mai sunt nici cu urechi, nici cu inimă, nici cu umbră, nici cu…nimic. Mă detașez total de realitatea fizică. Exist doar senzorial. Și văd, ca în filosofia hermetică, că lumea e în oglindă, nu e nicio diferență între ceea ce este jos și ceea ce este sus și ceea ce este sus este și jos…aceeași degringoladă.

    Totul se mișcă, totul vibrează, nimic nu stă pe loc, orice lucru are doi poli, totul e conceput pe două extreme, e bine să nu fiu în niciuna, totul e dublu…începând cu privirea, de aceea extremele se atrag, legea compensației universale sau, pentru alții, legea Totului universal. Nu există decât două căi de mișcare, înăuntru sau în afară, fiecare lucru conține în sine durata, ciclicitatea, se naște, evoluează, apoi degenerează până la dispariția totală, totul este supus hazardului, și aici, ca și acolo, și nimic nu e în afară de Yin și Yang.

    Când visez, nu în sens poetic, inconștientul colectiv transcende fizicul, miezul ființei mele, nu alerg, nu im-plor, nu mă micșorez, conștiința mea se eliberează din constrângerile fizice, din exploatările sociale...........  

mai mult....