BIANCA MARCOVICI

                             

                                 INSULA ISRAEL*

Stăm pe un butoi de pulbere

Stăm pe un butoi de pulbere,
Naziștii de tip nou ne vor moartea.
Avem o țară construită cu mâinile noastre,
Daruim mereu dragostea noastră,
Numai să fim lăsați în pace,
Să creștem o generație nouă, o limbă nouă,
Mereu de la capăt.
Mii de rachete au ajuns pe insula noastră.
Doar discursuri justificative,
Doar interviuri ratate.
Un război lung ne ucide tineretul.
Păcat.
Voi sunteți vinovați,
Cei care nu pot înțelege,
Că islamul nu e ce pare.
„Fundul în sus...”
De cinci ori pe zi,
La 30 de metri sub pământ, în buncăre de salvare,
Cu panglica verde la cap, în Gaza ocupată de ei!
Rămas bun!

Disonanțe

Se poate și fără dirijor
Să conduci orchestra.
E suficient un concertmaestru
Și partitura știută de fiecare orchestrant.
Remarci că nu poți schimba arcușul sus-jos,
Așa cum e marcat pe pagină.
Atunci nu sunt făcută să imit robotul.
Eu sunt altfel, nimeni nu-mi poate dicta
Tempoul, sunetul la grămadă, litera... silaba.
Sunt un vânt ce-mi mișcă florile din balcon.
Solo... solo, pe o coardă. Paganini.

Nisip

Suntem locatari ai planetei.
Fiecare gest ne apropie de catastrofă.
Privește nisipul de lângă mare:
E plin de bucăți ascuțite de plastic,
Jucării aruncate fără noimă
De primitivismul celor leneși,
Care nu le pun în coșurile de gunoi
Plantate din doi în doi metri.
Noi, locatarii planetei,
Temporari aici,
Ne prefacem că nu vedem,
Nu strângem după alții,
Nu privim în ochi,
Dar adăugăm, firește,
Plasticul ambalajelor noastre.
Mii de cutii,
Sticle fără număr,
Fără reciclare adecvată.
Sufăr când văd ce se întâmplă la noi, în Haifa:
N-am scăpat de porcii mistreți-oameni,
N-am scăpat de cei care ucid visul.
Sunt un simplu locatar fără voce, fără cuvânt.
Cum educăm superficialitatea omenirii?

Planeta mea

Nu vreau să stric impresia lăsată:
Simbolul Israelului este pupăza... din tei!
Colibri și canarul sunt tot atât de interesante.
Dar, spre regretul meu,
Ciorile s-au înmulțit teribil la Haifa,
Iar porcii mistreți, cu tot cu plozi,
Ne-au invadat fără rușine.
Trec pe trecerea de pietoni
Precum lebedele din Elveția.
Magia vieții cotidiene a cam dispărut.
Corona e din nou prin vecini,
Unii tușesc de parcă ar fi măgari.
Totuși, suntem locatarii acestei planete.
Mă doare că, peste sute de ani,
Vor găsi doar rămășițe de plastic
Prefabricate îngropate,
Fără poezia antichității.
Dar războiul care va fi?
Armele care ne ucid în masă?
Ce vor dezgropa?
Cadavre... un nou Holocaust?

   *din volumul “ INSULA ISRAEL”, Rishon LeZion, 2025

mai mult....