VIORICA RĂDUȚĂ 
                                              
            
                      Cartea lui Mircea Petean,
      între exprimabil și inexprimabil, între gol și plin


     Cu volumul Trilogia orientală, Editura Limes, 2025, Mircea Petean e străjuit de propria prefață, extraordinară, demonstrând luciditatea și armonia căii alese în poezie, cât și de o postfață, scrisă de Andrea H. Hedeș, care atrage atenția, pe bună dreptate, că autorul nu alege să scrie poeme… orientale din frivolitate. Asumarea acestei poetici este, într-adevăr, una existențială pentru Mircea Petean, așa o simte și o proiectează, ca pe o cale, textexistențială, un dao livresc și ontic totodată. Nu degeaba menționează ca punct de cotitură citirea cărții (a fost și pentru noi) Dao De Jing/Dao și Putere, publicată la Humanitas în 1993.
     În neobișnuita, dar motivata prefață, Mircea Petean dă și cheile trilogiei, haiku-ul, form(ul)a poetică cea mai aproape de chintesență, de senzualitatea și puterea unei exprimări esențializate – comprimatul, monolit statuar (și de silabe) de sens și echilibru, de a fi împreună verbul cu tăcerea, umbra lui, motiv, de altfel străbătător în lirica peteniană. Ca vidul și plinul, care funcționează (mai ales cu acest volum) până și în grafică. Pe calupul foii lungi se întinde mult albul, mai apoi poemul propriu-zis, împins către josul paginii încât tăcerea să se vadă și să se… audă mai întâi, iar versurile să o acompanieze/înființeze, muzical sau antimuzical (cu irizări acide, trase din cotidian, aglomerație, stridență sau gesticulație). Aici, de fapt, dăm de pânda unui optzecist care știe ce înseamnă a ține de o generație, cum imageria, smulsă dinăuntrul venelor poeticești, este cu un ochi la echinoxismul dintâi, dar bine stăpânit acum, din care s-a fost adăpat Mircea de Jucu Nobil. Dar, după Trilogia transilvană și cea ligură, în Trilogia orientală se face o mare distincție a locului și sensului cu poemul haiku într-o dublă, trasă, apoi, în imagini concentrate, monolitice, greu de descifrat, cu sugestii încă în curs întrucât este în facere, nu în desfacere.
     Primul paragraf axial din prefață este unul translat și în poeme, cu rol de catalizator întru lectură și învățătură/cale: „Definiție: haiku-ul este liniște redusă la tăcere. Liniștea este mundană, tăcerea-metafizică. Tăcerea este primordială, liniștea-derivată. Liniștea e plină de zarva lumii, tăcerea este vuietul din primordii”. 

                
Al doilea, unul de perspectivă, este al poienului în starea lui primordială, de facere. Cum ar veni, primordialitatea ajunge să fie reactivată continuu în trilogie ca moment fixat, și călător totodată, spațiu sacru, în care țâșnirile ludice, ironice, sarcastice la lume să se ducă în pustii, să fie dislocate, aride și neprimite în ceremonia tăcerii, rostirea dintâi, magică, afundă și paradoxală, parabolică și încifrată ca orice litanie cu cifru sacerdotal. Iată paragraful: „Descoperirea haiku-ului este sinonimă cu redescoperirea surselor primare ale poeziei: puterea de a vibra în fața celor mai umile, banale și derizorii înfățișări ale lumii ca-n fața prundului originar, dublată de darul de a mânui cuvintele ca și cum ar fi rostite pentru întâia oară. Cuvintele nu se rostesc; se înființează”.
     Prin urmare, Jucul Nobil va ființa odată cu peisajele și stările dintr-o Liguria, de pildă, odată cu fiecare detaliu din tablourile pline de secvențe originare. Cine nu zărește continuitatea dintre duhul sfânt al mai vechiului poet ardelean și fiorul din orice element de natură, asupra căruia aproape că meditează Petean, cine nu vede în poezie tocmai substanța unor stări pure sau calea spre ea, nu poate antrena lumea infinitului mic în așa de sacerdotala tăcere, lucrare de/săvârșită, un loc al logosului, ființat dinăuntrul firii, rostit prin privire/viziune /interiorizare/iluminare. Un înăuntru sugerat, nu declamat, care își conține, simultan, începutul și sfârșitul, rostirea cu nerostirea. De fapt, chiar tăcerea de dincolo de marginile invocate adesea, nerostitul, static, pentru care piatra și alte elemente simbol sau substantivul, adiționările și albul se potrivesc țesăturii de finețuri sau bruiaje (din aria pamfletului și satirei, cele dirijate spre/de afară), înăuntrul păstrându-și, intact, conținutul, esența, meditația și reflecția. O stare de contemplare, de meditație, cum rar s-a creionat în poezia românească, așa de asiduu țintită și urmărită pe tot cursul liricii lui Petean, încât înainte și înapoi e chiar drumul parcurs, în circuit, de fapt, ceea ce dă o identitate anume întregului, grupat deja în trei… trilogii, alt element de ascuțită îndrumare spre lectură, chiar revelatorie, într-un echilibru, o armonie care este și a naturii sau cu natura. Poetică, de această dată. Se pare că haiku-ul lui Mircea Petean este starea identică facerii, oricărei primordialități, cum era și a Jucului Nobil, doar că, de această dată, e punctată și în forma lirică, asumată, lucrare mereu și mereu re-făcută, un kado, o tăcere în-scrisă fără sfârșit, cum se și punctează în poeme. Pentru asta îți trebuie seninătate și concentrare, în ciuda multelor atacuri dinspre profan sau spre cotidianul cel posesiv și nervos, inautentic.
     Nu e de mirare că taina, specifică scriitorilor ardeleni, tăcerea, cum o scrie Petean aici, este supusă alchimiei, dar într-un tipar ceva mai strict, tocmai pentru a da patosul și efemeritatea, melancolia și cadența loviturilor de nisip, cu tot momentul său realist din sala de clasă, cu dăscălița, din nou aerul ardelenesc, din anul al II-lea de facultate, moment mult prea intrat în aură de legendă ca să nu fie plasat la începuturi, cum și în poeme sunt expuse explicit elementele din natura dintâi, indiferent de loc și locuire. Este totdeauna un acasă, al tăcerii, adică al numirii primordiale, una de înființare, nu de înstrăinare cum se arată a fi accidentul, și de limbaj, al cotidianului, zgomotos, pătimaș în expuneri, strident și superficial.............

mai mult....