MIRCEA PORA

                             
                              BĂTRÂNEȚEA

...Căutam un subiect despre care să scriu și iată-l cum a apărut. Așa, dintr-odată ca o pisică care-ți sare în poală, de care n-ai știut nimic, pe care nici n-ai văzut-o. S-a instalat acolo, e cald,moale și bine și la un moment-dat va adormi. Poate chiar odată cu tine. Ești bătrân, fârtate, și n-ai ce să mai faci. Cum se spune, ești înhățat de-o fiară, până mai ieri, alaltăieri, nevăzută și care te ține strâns în colții ei. De durut nu te doare nimic dar oricum te-ai zbate de starea asta nu mai scapi. Nu curge sânge, nu sunt sfărâmate cartilagii, dar ești transformat într-o turtă și de la o zi la alta ești tot mai turtă, tot mai moale, tot mai de neprivit. Nu mai semeni cu flăcăul care-ai fost la douăzeci de ani, nici cu omul matur, încă puternic de la patruzeci de ani, nici măcar cu începutul de Moș care-ai fost pe la șaizeci de ani. Acum, la optzeci totul e schimbat. Ochii mai apătoși și nu mai prea văd, nasul s-a subțiat, turtit, ceva s-a întâmplat cu el, fruntea ți-e mai îngustă și plină de dungi, doar urechile au crescut, sunt ca două steaguri care flutură, dar în gol. Instinctele s-au tocit și ele, poți spune chiar că au dispărut. Te împiedici de aproape orice, când te mai grăbești te ții de pereți, aproape că nu mai auzi soneria și telefonul. Și de la o zi la alta tot mai puține lucruri te interesează. Până și primele semne de toamnă le neglijezi. Îngălbenește o frunză, începe un vânt mai altfel decât vara, dar tu ridici din umeri și nu spui nimic. Trec femei pe stradă, cu picioare frumoase, cu trup apetisant, te uiți în altă parte, nici măcar nu zâmbești. Te-ai îndepărtat și de rude dar, se pare, că nici nu-ți mai dai seama. Mulți au murit, au necazuri, faci ureche surdă la toate. Cine se uită mai de la distanță la casa ta o vede și spune...Casă de om bătrân...Altă dată vopseai porțile, chemai meșteri să repare scările, ușile, acum nimic, te mulțumești cu ce este. Prietenii nu mai vin, căci, de fapt, ei nici nu mai sunt. Au plecat cu toții, sau trăiesc așa, retrași ca tine. Ceasuri, zile întregi poarte nu se mișcă. Și-n această ruină totuși mai faci ceva. La un pikup vechi care miraculos mai funcționează, îți pui câteva discuri cu arii din operele care ți-au plăcut. Și, bineînțeles, tenorii pe care nu-i poți uita. Audiția asta o faci spre amiaza cum era pe timpuri, după care urma prânzul și apoi un somn de două, trei ore, căci te obosiseră frontul, căruțele, noroaiele, tot felul de chemări. Le-ai cunoscut din plin pe toate astea. Ai îmbătrânit și-ai și înțeles că nu e cale de întors...

                                           EL și EA...

...Era trecută de treizeci și doi, treizeci și trei de ani dar încă arăta bine. Nu se îngrășase, acesta era punctul ei forte. Și avea și picioare înalte, frumoase, parcă ar fi făcut odată balet. Citea probabil mult. Dar se și plimba. Aceasta o făcea singură pe aleea ce ducea spre gară, pășind pe sub acel șir aproape neântrerupt de duzi. Cine știe ce era în capul ei atunci, la ce se gândea? Dar despre asta n-o întreba nimeni. Era profesoară de limba română la școala din sat. Ocupa deja catedra de un număr de ani. Pe șoseaua care ieșea din localitate și până la kilometrul doi putea fi văzut, de două, trei ori pe săptămână, un domn plimbându-se. Mersul nici domol, nici grăbit, ci mediu, potrivit. Pe stânga și pe dreapta avea câmpul și din când în când câte-un copac. Nu părea în plimbarea lui să resimtă lipsa peisajului. Se plictisea, nu se plictisea, asta da, ar fi fost o întrebare. Oamenii care-l mai întâlneau în plimbare, spuneau că-și ține capul puțin aplecat indiferent că merge spre kilometrul doi sau se întoarce de acolo. Altfel, nu purta ochelari, avea întotdeauna cravată și dacă timpul o cerea, mănuși și fular. Pantofii cu tălpi mai groase să poată lupta cu noroaiele. Căci vorbim iarăși de-un profesor ce preda la o școală de sat. Chiar satul din care ieșea pentru plimbare. El preda aici științele exacte, matematica și fizica. Copii mulți, uneori controale, zarvă. Alergări după mingi, observații pe tonuri ridicate, jocuri primitive, de țară. Cât de bine îi făceau aceste plimbări solitare în afară de sat. Chiar și iarna când vântul îi smulgea pălăria de pe cap. Cei doi se știau, nu erau chiar atât de mulți în cancelarie, își zâmbeau, el, îi ținu ei paltonul de câteva ori. Se și întâlniseră la restaurantul din sat. Ocupaseră acolo o masă mai retrasă să nu fie așa în văzul lumii. Comandaseră lucruri mai bune din cele ce se găseau, băuseră cafele, se făcură comozi pe scaunele ce luceau de atâta folosință. Dar ceva nu mergea de parcă ar fi fost bătut în piroane. Dialogul, el era înghețat, bătea câmpii pe te miri unde, nu urma calea simplă, firească,pe care merseseră vorbele atâtor mii și mii de oameni. Se forțau, se chinuiau amândoi și nu ieșea nimic. Spre exemplu, el începuse odată, cu prilejul unei întâlniri, să-i vorbească brusc de locomotive, de cele cu aburi. Ea-l ascultă și spuse că-și amintește de felul în care arătau mecanicii și fochiștii. Altă dată vorbiseră despre galopul cailor, apoi despre tramvaie, lăcuste, despre biografiile lui Euclid, despre livezile cu pomi fructiferi. În alte și alte dăți căci fuseseră destule, vorbiră despre Ciuma lui Caragea, despre mari secete, despre cum arătau drumurile în Evul Madiu. Doar despre ce ar fi trebuit nu discutau, asta nu. Făcuseră totuși ceva și observatorii trecuseră asta în cont. El, profesorul, cel care se plimba de două, trei ori pe săptămână până la kilometrul doi începu să se plimbe pe alee. Megea din sat până la gară, aștepta un tren să treacă și se întorcea înapoi. Dar singur, evident că singur. Se observă o schimbare de traseu și la domnișoara. Nu mai mergea singuratică pe alee ci o porni spre kilometrul doi. Între timp din nou venise toamna. Alte haine, altă încălțăminte. Aproape peste tot copaci fără frunze. Câmpiile parcă aveau un șuer, o tristețe aparte. Observatorii trăgeau speranțe pentru la iarnă...................

mai mult........