MIRCEA PORA

                             
                              SATUL ACELA

     - Să faci, fătul meu, plimbări cât mai multe. Dacă se poate prin locuri mai liniştite, mai retrase, căci la starea pe care o ai nu sunt recomandabile agitaţia, participarea intens nervoasă. Să fii cât mai calm în timpul acestor drumeţii, să răspunzi dacă eşti întrebat, nu discuţii în contradictoriu, nu contraziceri. Suflet senin de copil de cinci ani. Oricum vom ţine legătura, vreau să te pun pe picioare. Apoi profesorul universitar dr. Rudolf Cetate în timp ce mai număra odată banii primiţi drept onorariu de la pacientul său, mai spuse...”Dacă bine înţeleg de fel eşti din Crăcăneşti, comună nu mică de lângă Vaslui. Ai fost, deci, în Vaslui de nu ştiu câte ori. Şi eu aş fi vrut să vizitez zona aceea şi n-am reuşit. În familia noastră, toţi, afară de mama, erau antimoldoveni. Doar cu Ardealul, Banatul, cel mult, Bucureştiul...Şi, uite aşa, a trecut timpul, am făcut liceul, armata, medicina ajungând aici o somitate, să ştii că nu mă laud, dar mai bine de jumătate de ţară n-o cunosc. Şi, mai ales, Moldova, satele, oraşele, colinele ei. Data viitoare când vii să stăm de vorbă să-mi povesteşti cum a fost când prima oară ai călcat Vasluiul...
     „Plimbări, plimbări”, spunea Profesorul tot numărând banii ce-i dădusem, „dar pe unde să mă duc”?...şi Pastorius privi oarecum neliniştit în jur pustietatea albă de care era înconjurat. Până el dormise sau cine ştie ce făcuse, afară ninsese zdravăn, s-ar putea zice, neântrerupt. Cât vedeai cu ochii casele mărunte păreau înghiţite de zăpadă. Doar în depărta-re, dar fără linii distincte, aşa ca o îngrămădire uriaşă de case, se zărea oraşul. Pastorius în plimbarea lui nu era însă tentat să se îndrepte într-acolo. Atunci, unde, căci singurul drum umblat, bătut de paşi omeneşti, ducea chiar „într-acolo”...Stând în faţa porţii într-o uşoară stare de surexcitare, şi cât îi spusese la consult Profesorul tocmai pe aceasta s-o evite, zări în direcţia contrară oraşului, pe albul zăpezii, un fir de drum care avea continuitate şi trebuia să ducă şi el undeva. Era necesar să recunoască, stând încă pe loc, că zona aceea opusă ca direcţie oraşului n-o cunoştea defel. De numele cătorva sate auzise dar totul se rezuma doar la atât. Porni deci pe această crăpătură de drum constatând pentru început că zăpada nu era chiar atât de mare. Păşea cu destulă vigoare, pe un teritoriu necunoscut şi cu fiecare clipă se îndepărta de casă. Ceva nu-i plăcea în acest început de aventură, vru chiar să renunţe la drum, dar sfatul doctorului îl împinse înainte. Nu trecu chiar atât de mult şi alunecă într-un alt peisaj. Pomii dispăruseră cu desăvârşire şi razele de soare alunecau pe albul zăpezii ca pe un patinoar.

Totul în jur era o beţie de alb, un prizonierat în braţele acestei culori. Prin comparaţie cu ce vedea acum, ceea ce lăsase în spate era un spaţiu murdar de care era bine să te grăbeşti să scapi. Mergea deja de un timp, nu-l cronometrase, dar trebuia să fi trecut de două ore. Ceea ce făcea el acum nu mai era chiar o plimbare relaxantă indicată de Profesor ci un fel de exerciţiu de cunoaştere dictat de o forţă pe care nu o mai putea contorla. Vroia, nu vroia, era dirijat, condus de ea... Drumul pe care mergea acum nu se putea numi,totuşi, aşa, era chiar ca un fir care uneori mai şi dispărea. Rămânea atunci pradă unei temeri care-l rodea mărunt pe dinăuntru, îi veneau în minte acele posibilităţi de rătăcire cu urmările lor. Probabil din cauza oboselii, făcuse totuşi un număr bun de kilometri, avea impresia că foarte aproape de el, uneori chiar prin drep- tul ochilor, treceau foarte repede, imposibil să le prinzi, să le atingi, nişte umbre în formă de aripi, ai fi zis că sunt nişte păsări. Un foşnet abia auzit însoţea aceste apariţii. S-ar fi putut gândi la păsări, s-ar fi bucurat să le vadă, dar nu era nici un semn că vreo vietate i-ar aţine calea. Încă se mai întreba în ce colţ de lume nimerise când aproape că se trezi în faţă cu primele case ale unui sat. Ce fel de sat, cum se numea, unde era tabla indicatoare care denumeşte aşezarea? Prima casă îl izbi prin aeru-i rece, de loc umbros, părăsit. Coşul, pe jumă- tate căzut, întărea senzaţia. Nici ţiglele nu erau toate la locurile lor. Prin uşa deschisă se vedea o curte mare, un fel de can- grenă, nişte rufe puse la uscat şi câteva butoaie. Mai erau lucruri mai mari, mai mici, dar nu le putea indica din cauza acelor umbre care reveniseră deranjându-i vederea. Strigă chiar...”Hei, oameni buni”...dar nu primi nici un răspuns. Mai departe alte case, curţi cu porţi închise, deschise, garduri cu scânduri rupte, chiar o fereastră luminată. Se apropie de locul cu pricina şi văzu prin geam cum o lumânare ardea pe o masă. Se mai zărea tot acolo, greu descifrabil pe un perete o foto- grafie, cu un domn, ţăran, militar?... Strigă şi aici dar nu primi nici un răspuns. Acest abandon realmente îl obosea, ume- zindu-i serios spinarea. Ceea ce iarăşi îi atrase atenţia era faptul că zăpada care-l însoţise tot drumul aici, printre aceste case, lipsea. Apoi, în după-amiaza care se stingea auzi dintr-o direcţie greu de stabilit, un fel de strigăt care era însă mai de- grabă un vaier. Parcă ofta lumea. Răspunse şi el prompt... ”Sunt aici, omule unde eşti?”, dar dialogul se rezumă la atât , peste întreaga aşezare reinstalându-se liniştea. Se simţea, el, Pastorius, cu identitate şi serviciu clar cu domiciliu precis ca prins într-o capcană. Înapoi nu mai avea puterea să se în- toarcă, iar înainte cine ştie ce va mai fi?... Nimerise într-un sat sau în altceva, un fel de loc al morţii, întins, cu limite necu- noscute?... Acum chiar că începuse să-l cuprindă teama. Mer- gând totuşi înainte spre profunzimea aşezării, se trezi în faţă cu clădirea unei şcoli. Părea atât de ciudată în apusul zilei care se lăsa. Curtea era plină de planşe, de bănci, o tablă cu cretă şi burete trenând lângă o catedră şi ea, abandonată. Pastorius înregistră secvenţa dar în interiorul său nu comentă nimic. Intrând prin săli de clasă văzu şi acolo bănci, haine, catedre, table cu cretă şi burete. Citi chiar şi o propoziţie scrisă, după toate aparenţele, de un profesor... ”Şi niciodată, nimeni, nu ne va căuta”.. La câţiva zeci de metri de şcoală se afla primăria. Totul deschis, se putea spune chiar la voia întâmplării. Se opri, aproape tremurând, în faţa cabinetului primarului. De la televizor îl ştia după nume. „Poate e încă aici, îşi spuse Pastorius, îmi va da câteva lămuriri ...............

mai mult........

aici Mircea Pora II........