MIRCEA PORA

                             
                          JOCUL CU LAMPA

 ...Când vine întunericul îți trebuie o lampă căci nu vezi nimic în jur. În întuneric totul se uniformizează pe fond negru și se liniștește. Apoi vine iarăși lumina dată de la Dumnezeu și vezi, nu calci în străchini. Și lumina vine și pleacă după un anumit ritm, independent că e pace, război, iarnă, toamnă, primăvară. Când ești mic și, mai ales, nu te vede nimeni, cu becul electric producător de lumină te mai joci. Îl aprinzi, el arde, luminează totul în jur, se văd bine amănuntele lucrurilor, cum sunt aranjate geamantanele pe dulap, cărțile în bibliotecă și diverse alte lucruri. Vezi în detaliu și mobilele pe care le ai, lustruite, tăcute, vechi, posomorâte. Stau pe loc și parcă așteaptă ceva. E ora zece dimineața și stingi becul -așa vrei tu și nu e nimeni să te oprească-decorul e neschimbat, toate stau unde le-ai știut căci afară e lumina cea mare venită de Sus. Dar când lumina aceasta pleacă,și vine întunericul gros, nepătruns, ostil, atuncia fugi la lampă și o aprinzi. Becul strălucește și-ți spune să stai liniștit, că toate sunt la locul lor. Și cărțile și geamantanele de drum și atâtea alte lucruri. Dar dacă becul nu se mai aprinde...dacă întunericul ce s-a instalat e de neclintit?. Ți-e frică, începi să bâjbâi, să pășești nesigur...Și toate acestea se accentuează dacă afară e o furtună cu trăsnete și fulgere, dacă auzi zgomote pe care nu știi de unde să le iei...dacă...sunt atâția de Dacă...Dar la un moment-dat și culmea e momentul acesta nu tu îl alegi, becul s-a stins, o clipă îți dai seama de asta, apoi te întinzi în întuneric ca pe un pat. Nu vrei nici mâncare, nici apă, nici sclipiri de oameni inteligenți prin preajmă. Becul tău nu se mai aprinde și parcă nici n-ai mai vrea asta. A fost destul, oftează cineva, ceva...Lumina vine iarăși dar o face pentru alții, care se pregătesc de concedii, de iubiri, de plajă, de plimbări cu sau fără baston, pentru tine a fost de-ajuns, becul tău, deși poate nu s-a defectat, nu se mai aprinde. Și nimeni nici nu încearcă s-o facă. Începe negreșit uitarea care are un punct de start și apoi, un traseu lung, foarte lung...

                        JOCUL CU NASTURELE

De ce ți-l amintești acum? Presimți ceva neplăcut, o despărțire, o plecare fără de întoarcere?. Trebuie să te grăbești?. Cine știe, poate și așa ceva...În orice caz, jocul acesta, în timp, stă înaintea privitului pe geam, înaintea primelor buchisiri din Insula Misterioasă, cu marinarul Pencroff, cu ziaristul Gedeon Spillet și cu atât de inventivul inginer Cyrus Smith.

Tot universul tău era compus din camera aceea mare, cu pereții reci, cu tavanul înalt. Cu lemnele pe care nu știi cine le spărgea și pe care le înghițea lacom, focul. Un foc pâlpâit, anevoios. Era o teracotă care putea și nu putea foarte mult. Lângă ea era cald aproape că nu puteai sta, dar mai spre mijlocul încăperii aerul se răcorea, prin colțuri fiind chiar rece. Umblai năuc printre mobilele care nu erau multe. Lipite de un perete erau paturile părinților, iar la capătul lor era un divan, care ție, ți se părea mare ca un câmp. Apoi un radio, un vechi Tefag, la care se asculta Vocea și jos, în dreptul lui, acumulatorii, aduși de la Timișoara care procurau pentru un timp nu prea lung, curentul de pornire. Ce bruiaje erau pe postul acesta cu Vocea, nu se înțelegea aproape nimic. Dar și ce se pricepea era bun...speranțe și iarăși speranțe...Apoi venea teracota înghițitoare de lemne, ușa de intrare din antreu, încă o ușă pentru camera de Gheață, alăturată, și, în sfărșit, biblioteca. Romane, potop de romane, din care se mai împărtășeau și unii cititori din sat. Cămașa lui Christos o cereau și o tot cereau. Sus, la adăpost, pe bibliotecă, stăteau merele venite de la Teregova, primite toamna și mâncate până în primăvară. Dar eu vreau să spun câteva cuvinte despre jocul cu nasturele și uite că m-am abătut. Îl așteptam, se desfășura pe întinsul divan pe la ora cinci după amiază. Tata, scăpat la ora aceea de intervenții și vizite, cel puțin în teorie, se întindea pe această piesă să se odihnească. Înainte de-a încerca să ațipească mă chema lângă el. Erau atât de plăcute acele momente când erai chemat. Mă duceam, îi simțeam căldura dar și dispoziția de-a se distra puțin. Nu știu de unde scotea un nasture, unul obișnuit, care când Era, când nu Era. Îl ascundea într-un loc, el apărea în altul, și era un râs, Doamne, ce râs... Jocul în sine nu dura mult, să zic până în cinsprezece minute. Dar era o forfotă, o căutare, E-n mâna stângă, ba nu, E-n dreapta. Apoi oboseam, primeam nasturele, ne linișteam, se apropia seara. De căutat nu ne căuta aproape nimeni, nici n-avea cine. Uneori din apropiere mai veneau doamna și domnul Biciușcă, preot la noi, alteori familia farmacistului Lagadin, cu Odarca, fiica lor. Ei vorbeau, cine știe ce vorbeau, noi ne jucam până când întunericul învăluia totul. Erau zile scurte și periculoase. Le-am trăit, n-am cum să le uit...

                               NESIGURANȚE

 ...Venea pentru a zecea oară la prietenul său, doctorul localității, Dudun pe numele ei. Se cunoșteau de când erau elevi de liceu. Aceeași clasă sau clase paralele. Se cunoșteau bine și părinții, descendenți de răzeși, care chiar se vizitau. Un cititor neutru al acestor rânduri ar spune...Domnilor, vorbim aici de niște prieteni...Doctorul Ispășoiu era de cincisprezece ani în acest sat. Dacă l-ar fi întrebat cineva ar fi răspuns cu mândrie...Sunt ca un tată al lor, aproape toți au trecut prin mâna mea...Și chiar așa și era, cu accidentări grave, cu răni mai ușoare, cu diverse temperaturi, cu crize. I s-a propus, dar asta cu ani în urmă, să părăsească localitatea, evident și postul, pentru o catedră universitară. Trebuiau date doar niște diferențe pentru a o ocupa. Dar, cu toate insistențele n-a vrut să facă pasul. I-a spus Șefului cel Mare, fără drept de apel...Căutați pe altcineva pentru Universitate, eu sunt legat de oamenii mei. Profesorul Universitar, prietenul, ...............

mai mult........