MIRCEA PORA

                             
                                  ALBUMUL

...Când plecăm unii dintre noi lasă în urma lor un album. Mai mare, mai mic, cu poze ce toate vorbesc despre un timp trecut. De regulă, albumele, mai toate, o sfărșesc prost. Și asta când ajung pe mâinile nepoților sau și mai rău. Atunci sunt uitate într-un colț, sunt date mereu la o parte, cei tineri, cei aflați în putere nici nu știu și nici nu-i prea interesează. Cei cu pozele acelea care lor nu le spun mai nimic?...Timpul ne aduce aici, timpul ne duce de aici. Vezi, acesta e unchiul tău care mai târziu a ajuns academician... Îl știi, ți-l amintești, pe măsură ce trece vremea tot mai vag...te-au cam plictisit lucrurile de care el se ocupa. Atunci, demult...Dar cine o mai fi domnul acesta care stă lângă un alt unchi de-al meu?...Atât de gânditor, de bine îmbrăcat?...Aici nu mai are cine să-ți răspundă. Dar cel mic din cărucior care e dus de o femeie la o plimbare?...Cel din cărucior ești chiar tu, aveai în jur de doi ani, femeia care împinge căruciorul e chiar mama ta, iar locul de plimbare e chiar aleea, pe care mai târziu pe jos, cu sania, cu bicicleta de atâtea ori ai fost. Albumul, acest obiect atât de potrivit, o rază puternică de lumină într-un trecut ce treptat își pierde conturele. Și paginile curg și viața la fel...Uite, aici plân-geai, erai mic de tot, probabil speriat de ceva, câteva pagini mai încolo ești la Tușnad cu părinții, cam încruntat, nu-i exclus să fi încasat vreo câteva, apoi pe o bicicletă, dar ești mai mare, ușor șmecher, pe urmă cu nevasta la o nuntă. Trece timpul prin fotografii, a trecut și prin tine. Apoi, fotografii cu tata. Dar sunt multe și din diverse epoci. Cele mai numeroase din studenția de care mai vorbea uneori. Avea câțiva prieteni buni de care s-a ocupat timpul, căci el le rezolvă pe toate. Apoi imagini felurite dintr-o călătorie în Italia. Cum s-o scapi, cum să treci pe lângă ea?...Atunci l-a ascultat în direct pe marele tenor Gigli. Pe urmă Veneția cu canalele ei, apoi, Roma, cu monumentele, Milano, cu piețele lui, Florența, cu arta ei...Oh, Italia...Dar era prezentă și o poză pe care privind-o, n-o puteai uita...Tata în război, în Rusia. Ce echipament avea pe el, ce frig cu siguranță că trebuia să înfrunte?...O bundă, o căciulă, mănuși groase pe mâini, un aparat de fotografiat. Dar ce să fotografiezi...ce să imortalizezi?...Aerul înghețat pe care trebuia să-l respiri sau sărăcia lucie care te pândea din toate colțurile?...Și nimeni în jur, pustietate, pământ parcă al nimănui, doar niște primejdii pe care nu le vedeai. Mai sunt în album și imagini de la diverse nunți care au fost.

Bărbații în ținută, femeile cu toalete, anii de dinainte de război. E fotografiat și botezul meu. Un grup de invitați într-o curte lângă o fântână. Iulie, 1944. E ușor de recunoscut curtea casei lui Costa Curticeanu. Lângă fântâna aceea aveam să stau câțiva ani mai tărziu. Supravegheat, cum altfel...Mai sunt în album și peisaje, zău că nu prea știu de unde, trenuri care pleacă, zâmbete, râsete, voie bună. Toate astea cam înainte de război. După aceea lucrurile s-au mai schimbat. N-a mai prea râs nimeni. Când eu am făcut ochi la viață, veniseră deja Tovarășii...

                          CEI PATRU TENORI

...Povestea asta n-am mai scris-o, am lăsat-o pe alte mâini. Dar lumea n-o cunoaște, istoria n-o menționează. Să încep cu mine deși nu sunt nici pe departe cel mai important personaj. Eram profesor de română într-un sat, Topolovăț pe numele lui, și vroiam să merg la carnaval, la Timișoara. Se înțelege că se serba ziua de 23 August. Cu un personal de ora șase după amiaza mă gândeam să plec. Liber, fără soție, la carnaval. În gară nimeni, în sala de așteptare nimeni, dar aud o voce de tenor, variantă italiană, din biroul de mișcare. Cel care cânta ceva popular era Gușu, impiegatul...Faci o mare greșeală, i-am spus luând biletul, că nu dăruiești vocea asta oamenilor...Du-te în hallul Operei din Timișoara și cântă-le ceva, i-am zis... Și tatăl dumneavoastră, domnul doctor, care locuiește acum în coliba de pe câmp mi-a spus să fac la fel...Și-a plecat Gușu,a făcut cum i-am spus și acum nu mai dă drumul la trenuri. E unul dintre marii tenori ai Operei. În sfârșit, în locul lui a venit un altul. Tot tânăr, tot frumos, cu o aleasă cultură artistică. Lumea, călătorii, navetiștii spuneau că și ăsta cântă. Într-o seară, fiind în continuare necăsătorit, m-am dus să-l ascult. Lucrul s-a petrecut tot în sala de așteptare. El, din biroul de mișcare, răspundea la telefoane și cânta. O voce asemănătoare cu a lui Gușu. Și ce acute, că se zguduia gara. Nu m-am mai putut stăpâni și-am intrat peste el...Nu-ți dai seama ce voce ai și stai aici și dai drumul la trenuri...După această intervenție a mea au venit, tot așa pe furiș, cei doi directori, adjunctul și principalul, ai Operei din Reșița. L-au ascultat cântând și pe loc l-au și luat. Acum strălucește pe scena teatrului liric din acel remarcabil oraș. Refuzând să facă turnee, acolo au venit să cânte alături de el Renata Tebaldi, soprane de la Scala din Milano și acum țineți-vă bine, Maria Callas. Satele din munți au venit s-o asculte pe această inegalabilă solistă. Cănicea, Cuptoarea, Domașnea, Teregova, Cornereva. Un al treilea impiegat a fost un oltean. Modest, la locul lui, fără familie. Cum și eu eram la fel ne-am împrietenit. Avea o voce melodioasă dar de cântece n-a fost vorba. Și, totuși, când cu sărbătorirea a optzeci de ani de viață a lui Moș Pătru, el s-a manifestat. Din spate de undeva cânta și moșul dădea doar din gură... Mai am un singur dor, asta era melodia și versurile...Pe loc mi l-a răpit opera din Jimbolia. Se monta acolo Boema și căutau un Rodolfo. Îl găsiseră. Al patrulea impiegat venit la înlocuire cânta mereu. Tatăl meu din coliba sa de pe câmp îl auzea... Ce stofă are ăsta...îmi spunea la telefon. N-a stat nici o lună în biroul de mișcare și l-au și luat. Teatrul ....................

mai mult........