CORNELIA ALEXOI
           
                                 Aniversare

     Aveam doar vreo doisprezece ani când m-am întrebat pentru prima oară dacă e adevărată zicala: „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Bunica mea paternă o repeta atât de des, încât ajunsesem să mă uit obsesiv în oglindă... Speram că într-o zi voi descifra ce era scris pe fruntea mea, despre soarta care mi-a fost hărăzită.
    „Nu e oare posibil să păcălim cumva astrele sau să-L înduplecăm pe Dumnezeu să schimbe puzzle-ul în care ne-a plasat inițial?” m-am întrebat mai târziu, când vijeliile din viața mea deveniseră parcă de neoprit.
     Astăzi, am împlinit treizeci de ani... S-ar putea crede că, până la această vârstă, astfel de întrebări și-au găsit răspunsul. Totuși, mi-au dat din nou târcoale, imediat ce m-am trezit... Simțeam cum îmi atârnă de piept, ca o ditamai greutatea... Pentru a se asigura că le voi cântări meticulos importanța, firește.
     Prin urmare, o vreme am încercat să despic firu-n patru, meditând la învățămintele despre destinul omului și meandrele misiunii sale în Valea Plângerii. Dar apoi – fiindcă lumina cenușie, strecurată prin per-deaua subțire, deja instaurase în cameră o atmosferă funebră – am inspirat adânc și mi-am îndreptat privirea spre bradul înzăpezit din fața ferestrei... Mă hotărâsem să resping „generoasa” ofertă de înțelepțire venită, hodoronc-tronc, chiar de ziua mea.
    „Decembrie... Oare cum aș fi-ntâmpinat aniversarea zilei mele de naștere dac-ar fi fost în mai, de exemplu, și m-ar fi trezit (mângâindu-mi obrazul) o rază zdravănă de soare?”, mi-am spus, contemplând crengile aplecate ca pentru rugăciune.
     După asta, urmărind fulgii de zăpadă care se grăbeau să-și găsească un loc pe pervaz, am căzut pradă altor reflecții...
    „O, Doamne... Când împlinești trei decenii de viață într-o zi mohorâtă de iarnă, nu poți spune că-i un cadou menit să-ți stârnească entuziasmul. E o lovitură de măciucă primită-n moalele capului... Uf... Chiar și un soare cu dinți mi-ar fi risipit acum negura din suflet.”
     Abia peste vreo două ore m-am gândit să mă dau jos din pat, alertată de corbul ce-ncepuse să croncănească pe terasă.
   – Numai ăsta mai lipsea din peisaj, am bombănit, dând să mă ridic.
Mișcările mele, însă, aveau o încetineală ciudată. Ca și cum „schimbarea prefixului” mi-ar fi pus pe umeri treizeci de cojoace.
    „Fuiorul timpului nu se dezminte”, am reflectat îmbufnată, oftând din toți rărunchii.

       
    – Hai, băbuțo, sus inima. În curând, vor curge telefoanele cu bla-bla-urile obișuite la aniversări. Nu e cazul să se știe ce dezastru e-n sufletul tău, am șușotit, îndreptându-mă spre baie. Apoi, mi-am adus aminte de cântecul Margaretei Pâslaru:
  – „Timpul te-nvață atâtea lucruri noi”, m-am pus eu pe fredonat, rar și răgușit, până am ajuns în fața oglinzii din baie.
     Aici, glasul mi-a dispărut brusc... Chipul răsfrânt în oglindă îmi era complet străin.
    „Da... Totul se schimbă, radical, când încetezi să-ți numeri anii cu cifra doi în față”, mi se strecură în minte gândul șfichiuitor.
     Pe urmă, tremurând ca o vargă, de groază, mi-am trecut degetele peste ridurile adânci dintre sprâncene.
   – Cum naiba ați apărut, așa, dintr-odată?! le-am strigat pe un ton plângător.
    „Dumnezeule... Ce repede m-a găsit bătrânețea”, mi-am continuat, în gând, tânguirea.
     Simțind că-mi fuge pământul de sub picioare, m-am așezat repede pe marginea căzii.
     Plângeam în hohote... Ca la o înmormântare.
   – Păi, sigur... La ce mai poți spera când ai treizeci de ani?
     Încurajate probabil de această reflecție, pe dinaintea ochilor mei încețoșați au început să se perinde toate fantomele visurilor clădite până atunci... Aripi mari, strălucitoare, nimicite, rând pe rând, de flăcările a treizeci de lumânări. (Mi le imaginasem arzând în jurul meu, pe marginea căzii.)
     Până nu demult, eram convinsă că voi petrece această seară cu Il Mio Principe Azzuro, în spuma șampaniei roz... Și că treizeci de lumânări roșii, parfumate, ne vor învălui în lumina lor suavă.
    „Dragostea te prostește!”, m-a izbit, ca o ghilotină, concluzia minții mele părăsită de toți hulubii care o animaseră vreme de doi ani.
     Ca un iscusit avocat al apărării, concluzia inimii a ripostat numaidecât:
    „Dragostea te înnobilează! E de neprețuit, chiar și atunci când devine doar o amintire!”
     M-am prăbușit lângă cadă... Sufletul meu tânjea după o dragoste în carne și oase!...
   – Amintirile nu te pot strânge-n brațe, am murmurat cu amărăciune, fixându-mi privirea pe o placă de marmură neagră din fațamea.
     Nu mai știu cât timp am rămas așa, suspendată între două dimensiuni, până când săgeata unei reflecții inedite mi-a străpuns fulgerător mintea, zguduind-o ca un cutremur dezastruos...
    „Dacă n-aș fi-mbrăcat baia în marmură neagră, n-aș fi atras atâta nenorocire în viața mea. Gândindu-mă la aniversarea de astăzi, am făcut această alegere.”
     (E greu de descris câtă tulburare a provocat în mine revelația asta. Vă voi spune, însă, ce anume m-a făcut să-mi decorez pereții băii cu marmură neagră... Pe la începutul lui noiembrie, într-o noapte, am avut un vis absolut special...    Se făcea că eram cu iubitul meu într-o astfel de baie, de ziua mea... Apa din cadă era înspumată, iar noi, în îmbrățișare, deveniserăm o singură ființă... Ca o făptură fabuloasă............

mai mult........