DAN FLORIȚA SERACIN

                         UȘA ÎNTREDESCHISĂ
                                (File de jurnal)  


     16.08.2022  Îl citesc în continuare pe Liiceanu. Unele pasaje din cartea sa Ușa interzisă (Humanitas, 2010) sunt de-a dreptul agreabile, cum e acela în care autorul relatează despre felul în care a însoțit familia regală într-un turneu în vestul țării, cu popas la Timișoara și Arad.
     Altele mă pun pe gânduri, ca de pildă cel în care autorul caută ne lămurească despre raportul lui cu religia. Reflecțiile sale încep cu momentul în care e întrebat de Marga Bernea, soția artistului plastic Horia Bernea, decedat între timp, dacă obișnuiește să se roage. Liiceanu neagă, încercând să arate că nu are cui. Pentru că el nu și-l poate revela pe Dumnezeu. Revelația, argumentează apoi, nu este o stare comună de conștiință, ci este una de grație și ea nu poate surveni decât în indivizi excepționali și aleși în acest scop. Cei care prin revelație au intrat în contact cu Dumnezeu sau reprezentanți înalți ai divinității, se numesc profeți, iar scrierile pe care ei le elaborează devin texte sacre. Acești profeți sunt urmați de mulțimile de oameni care le acordă deplină încredere, deși ei nu pot aduce nicio dovadă a celor văzute de dânșii, prin urmare trebuie crezuți pe cuvânt. Or, tocmai acest mod de a cunoaște prin interpuși nu îl acceptă Liiceanu, îl consideră un surogat de cunoaștere, se simte confiscat de un soi de scepticism gascono-oltenesc. El râvnea, am înțeles, ceea ce dorea și Arghezi:  „Vreau să te pipăi și să urlu: «Este!»”

     Trebuie să spun că acest scepticism îmi este străin. Nu doar profeții, autori de texte sacre și întemeietori de religii pot avea revelații, ci și indivizi comuni, cum a fost de pildă Bernadette Soubirous, fata unor oameni sărmani, ea însăși cam sărăcuță cu duhul. Ei i s-a arătat de repetate ori Fecioara Maria în grota de la Lourdes, și n-a făcut-o în taină, ci în fața unor mulțimi de oameni venite de pretutindeni să asiste la spectacolul revelației. Și ca dovada prezenței Sale să fie indubitabilă, Fecioara, prin mâna Bernadettei, a făcut să țâșnească din solul stâncos al grotei Massabielle un izvor, care curând după aceea s-a dovedit că are virtuți tămăduitoare. De atunci mii de oameni au fost mântuiți de suferințele lor prin apa de la Lourdes.
     „Mare este puterea credinței”, mi-a zis un preot ilustru din Lugoj, strălucit bizantinolog, doctor în teologie, când 

am abordat în prezența lui acest subiect. Voia să spună, cu alte cuvinte că bolnavii aceia, orbi care și-au căpătat văzul, ologi care și-au recăpătat capacitatea de a merge și mulți alții s-au vindecat printr-un fel de autosugestie? Bine, dar atunci cum devine treaba cu acel copil de un an și ceva, paralitic, muribund, cufundat de mama sa în apa rece a izvorului, care brusc s-a întremat, și-a recăpătat vigoarea picioarelor, și vindecat a rămas pentru tot restul vieții. Și el s-a mântuit prin puterea credinței?
 
     17.08.2022  Țin minte că mai mult decât orice îmi plăcea, aici la Lugoj aflându-mă, să răsfoiesc Marele Brockhaus, o enciclopedie în limba germană, ulterior am aflat că era ediția acesteia din 1928. Uica Livi ținea volumele enciclopediei la vedere, în dulapul-bibliotecă din cabinetul medical, chiar în spatele scaunului pe care ședea stând la birou. Nu mă interesau cărțile de colorat și altele de genul acesta anume scoase pentru copii, eu extrăgeam de pe raftul bibliotecii câte un volum al enciclopediei, care conținea hărți, planșe și multe ilustrații, mă întindeam jos pe covor și, sprijinit în coate, începeam să răsfoiesc paginile lucioase. Uneori îl mai întrebam pe uica Livi ceva, privind câte o ilustrație: „Cum se numesc animalele astea mari, cu gât lung și cap mic?” „Dinozauri”, venea scurt răspunsul lui uica Livi. „Și unde trăiesc ele?” „Nu mai trăiesc, au dispărut de mult!” „Da? Și animalul ăsta urât cu dinți mari cum se numește?” „Brontozaur.” „Și el mai trăiește?” „Nu!” „Ce bine!” 
     Alteori lui uica Livi i se cășunau lucruri ciudate. Odată m-a pus să învăț alfabetul grecesc pe de rost. Mi l-a repetat de atâtea ori, până l-am învățat, ca pe o poezie la grădiniță. Apoi m-a pus să îl recit seara pe când stătea la o șuetă, la un pokeraș cu prietenii. Iar eu am început să turui: „Alfa, beta, gama, delta...” și așa mai departe până la sfârșit. Invitații lui uica Livi au rămas muți de uimire. „E o capacitate, i-a lămurit el în timp ce își scutura țigara bătând cu sipca în marginea scrumierei de cristal, va ajunge departe!”
     Treburile gospodărești erau rezolvate în casa părinților mei adoptivi de servitori. Bucătăreasă era o unguroaică, Jofi-neni, care locuia împreună cu fiica sa, Iulișka, elevă de liceu, în apartamentul de la demisol, anume pregătit cu toate facilitățile pentru les domestiques. Mai aveau și o menajeră, îmbrăcată totdeauna într-un un hălățel negru, peste care purta un șorțuleț alb. Avuseseră și șofer la mașina lor Buick, care îi ducea zilnic pe tanti Mimi la spital iar pe uica Livi la circumscripția medicală unde a ales să profeseze. Deși era un excelent ginecolog, uica Livi nu practica ginecologia decât în cabinetul propriu, nu m-a interesat pe atunci să știu de ce. Dar la șofer au trebuit să renunțe după ce mașina le-a fost rechiziționată de ruși.
     Stăteam multă vreme în tovărășia servitoarelor care vorbeau între ele ungurește, așa că am început și eu să deprind exprimarea în această limbă. Lor le plăcea uneori să mă agaseze și așteptau curioase ce replică găsesc să le dau. Odată m-au enervat peste măsură de mult și atunci le-am înjurat cum m-am priceput mai bine, adică îmbinând cele mai urâte cuvinte pe care le știam. Le-am spus: „P...a Bau-Bau!” Primul cuvânt îl auzisem pe stradă, celelalte în casă, firește. În loc să se supere, servitoarele au izbucnit...........     

mai mult....