DAN FLORIȚA SERACIN

                   SUB PLOAIA PERSEIDELOR
                                 (File din jurnal)


       12.08.2022 Ieri seară s-a dat în reluare meciul de fotbal dintre Real Madrid și Eintracht Frankfurt, echipe care s-au confruntat în super-cupa Europei, întâlnire ce opune periodic câștigătoarea Cupei Campionilor Europeni învingătoarei din așa-numita Europa League. A fost un meci anost, mai ales că îi aflasem în prealabil din presă rezultatul, în care spaniolii au obținut victoria grație a două goluri marcate oarecum întâmplător. Deja nu mai am răbdare să zăbovesc cu orele în fața televizorului pentru a urmări o competiție lipsită de șarm, în care echipele fac totul pentru a nu pierde, având în vedere ca obiectiv secundar parcă obținerea victoriei!
       Aflu tot din presă că în noaptea care a trecut s-a manifestat la scară maximă fenomenul ploii de meteoriți a Perseidelor, din nefericire destul de greu vizibil pe cerul de deasupra orașelor poluate și puternic luminate. Abia se disting aici stelele de mărimea întâi și nici măcar acestea întotdeauna.
       Țin minte ce impresionat fusesem în urmă cu aproximativ 75 de ani (o viață de om longeviv de atunci!) când am văzut pentru prima oară o astfel de ploaie de meteoriți. E una dintre puținele imagini ce mi-au rămas cu atâta vigoare în memorie de la vârsta aceea. Ne aflam, eu și tatăl meu, pe drumul dintre Ocna Mureș și Unirea-Haltă, îndreptându-ne spre locul cel mai apropiat de unde puteam lua trenul spre Lugoj (Ocna Mureș nu are gară amplasată lângă magistrala feroviară care face legătura dintre centrul Transilvaniei și vestul țării), aflat cam la 2-3 km distanță de oraș. Ne deplasam noaptea pe un drum de macadam, prăfos, împreună alți oameni ce urmau același itinerar, alături de tata care mă ținea de mână și mă întreba în răstimpuri dacă mai pot merge. Cerul era senin cu puzderie de stele risipite pe firmament, între care se prăbușeau unul după altul o mulțime de meteoriți. Spectacolul mi se părea fascinant. La un moment dat cădeau cu o asemenea frecvență, încrucișându-și traiectoriile, încât am început să mă tem că ar putea incendia pământul. Când am văzut prima oară picturile lui Van Gogh, înfățișând pe fundalul unui cer întunecos jocuri stranii de lumini și astre, mi-am adus spontan aminte de felul în care mi se înfățișa firmamentul în timp ce mergeam, copil mic încă fiind, pe drumul dintre Ocna și Unirea Haltă.

      Mai țin minte de atunci și apariția locomotivei din noapte, anunțându-și cu șuierături, ca de balaur, venirea și orbindu-ne cu reflectorul pe care-l purta frunte. Apoi ea și-a încetinit treptat mersul în dreptul nostru cu scrâșnete de fiare și jeturi de aburi țâșnind printre roțile uriașe, iar tata m-a tras energic de mână spre unul din vagoanele de clasa a treia mai apropiate.
      Zadarnic încerc să-mi amintesc alte detalii, mi-au fost alungate cu totul din memorie, mai știu doar atât că la sfârșitul călătoriei tata mă părăsise la Lugoj, într-o casă ce mi se părea străină, unde doi oameni se străduiau să-mi intre în voie și să risipească disperarea de care începusem să fiu cuprins. Ei erau părinții mei adoptivi, cum voi afla mai târziu, tanti Mimi și uica Livi, alături de care mi se impusese să trăiesc de atunci încoace.

      13.08.2022 Am terminat de citit cartea lui Gabriel Liiceanu, Ușa închisă (Humanitas, 2002). Mi-a căzut în mână abia la 20 de ani după apariție. Dar mi s-a părut interesantă și am citit-o din scoarță în scoarță. Notez câteva păreri. Gabriel Liiceanu este unul din intelectualii de vază ai țării, cunoscător al tuturor marilor sisteme filozofice elaborate din antichitate până în prezent, specializat în Heidegger din care a și tradus Sein und Zeit. Domnul Liiceanu nu este însă un filozof în adevăratul sens al cuvântului, cum îndeobște se spune, dânsul nu a conceput un sistem filozofic al lui, pentru care să elaboreze un cod, adică un sistem propriu de termeni cu ajutorul acestora putându-și înălța edificiul de raționamente prin care să-și releve în cele din urmă ideea. Acest cod este văzut de GL (inspirat de Heidegger) ca un fel de plasă (Netz) aruncată peste lume prin rețeaua sa fiind noi invitați de diferiții filozofi, de la Platon și Aristotel încoace, să o interpretăm.
      Tot în spiritul lui Heidegger face GL distincția dintre filozofie și literatură: „ (...) este atât de limpede ce anume desparte filozofia de literatură, filozofia presupune codul, pe când literatura stilul” (Ușa închisă, p. 136). Prin stil se înțelege modul propriu de exprimare al unei persoane (colectivități), recte a unui scriitor, care încearcă prin felul în care îmbină cuvintele (topică) sau prin sensul aparte care li se conferă (metaforă) să trezească emoție estetică cititorului. Filozoful nu încearcă prin codul său să stârnească emoții estetice, fiindcă el nu se adresează afectului ci intelectului nostru.
      Și literatura e o formă de cunoaștere, și ea ne dă informații despre lume și viață, doar că aceste informații sunt mai degrabă un suport, ele vin încărcate cu o stare de spirit, cu un sentiment. Cititorii dinainte de evenimentele anului ’89 făceau o regretabilă confuzie: ei citeau literatură nu pentru desfătarea estetică, ci cu scopul de a desluși printre rânduri informații despre abuzurile, faptele reprobabile în general, ale sistemului comunist, sau accentele critice împotriva acestuia. Astfel se explică, spre exemplu, enorma popularitate de care a avut parte la apariție romanul Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda. După Revoluție, republicat, romanul nu s-a mai bucurat nici pe departe de aceeași căutare, fiindcă la informațiile dorite se putea acum ajunge mult mai simplu pe alte căi. De aceea interesul pentru literatură a scăzut în scurtă vreme enorm și cărțile au început să zacă în librării. ..........     

mai mult....