 |
|
|
RODICA RALIADE
Povestea unui om norocos
Povestea unui om norocos (De la cercetarea biografică la documentul etnocultural) propune o biografie validată ca document compozit, construit pe povestea vieții protagonistului acestor istorisiri, Nicolae Bogdan (1930–2020), nepotul arhitectului Ion Mincu și al scriitorului Duiliu Zamfirescu.
Rodica Raliade a consacrat prima parte a cărții poveștii de viață a protagonistului.
Anii copilăriei și ai tinereții lui Nicolae Bogdan sunt repoves- tiți de autoare respectând cu precădere cele spuse și notate chiar de personajul central al biografiei, date completate de documentele și memoriile familiilor Mincu-Zamfirescu.
Cea mai întunecată perioadă din viața lui Nicolae Bog- dan, anii detenției politice, a fost reconstituită narativ din cele istorisite de prietenii și colegii săi de lot1. El a refuzat constant să povestească despre acea experiență dureroasă. Abia într-un interviu din 2018, la insistențele cercetătoarei Iulia Wisoșenschi, a mărturisit pe scurt câte ceva despre anii de pușcărie. Biograful a interrelaționat diversele istorisiri de viață, inclusiv propriile sale amintiri despre Nicolae Bogdan, construind o poveste rostită de mai multe voci, într-o polifonie narativă.
Partea a doua a volumului, Documente etnoculturale, validează valențele antropologice și etnologice ale demersului și confirmă veridicitatea istorică a povestirilor scrise și orale, din prima parte. Noutatea cărții constă atât în diversitatea vocilor narative, care istorisesc biografia lui Nicolae Bogdan, cât și în asamblarea unor documente păstrate pe suporți diferiți, de la cel clasic, pe hârtie, la cele audio-video și digitale.
Secțiunea Documente etnoculturale cuprinde atât materiale create direct de Nicolae Bogdan (amintirile autobiografice), sau indirect, prin interviurile acordate cercetătorilor Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București, Constantin Secară, Radu Toader și Iulia Wisoșenschi, ca și unor ziariști sau profesori.
Documentele create de prieteni, colegi de închisoare (interviul inginerului Mihai Stoica Olteanu, cărțile scrise de inginerul Doru Novacovici și de profesorul Alexandru Teodorescu) sau de deținuți politici pe care nu i-a cunoscut personal, dar care au avut același traseu al detenției, trecând prin pușcăriile și lagărele de muncă unde a fost și Nicolae Bogdan, sunt amintiri care completează lipsa sau puținătatea mărturiilor personale.
|
|
|
|
|
|
|
„Povestea vieții e parte a unui proces nu de imortalizare a eului, așa cum încearcă să o facă fotografia de pildă, ci a unuia de construire a lui într-un cadru precis de viață, care privește relațiile sale cu un context istoric, politic, dar și cu situațiile concrete pe care le traversează, cu ființele pe care le întâlnește.”
Corelarea și eșalonarea cronologică a întâmplărilor, repovestirea și transmiterea în scris a poveștilor de viață au condus la crearea acestei monografii biografice, care dezvăluie istoria unei conștiințe. Relaționarea povestirilor personale restituie fundalul istoriei recente, pentru că „povestea despre întâmplări adevărate este, mai mult decât alte specii narative, îndatorată contextului”.
Soarta lui Nicolae Bogdan a fost similară cu a românilor din păturile înstărite, care după 1946 au fost victimele regimului comunist totalitar. Nicolae Bogdan, fiul lui Mihail Bogdan și al Gabrielei Mincu Bogdan, s-a născut la 23 decembrie 1930, în orașul Focșani, județul Vrancea. A făcut studii la Focșani și la București, beneficiind de climatul cultural deosebit al familiilor Mincu și Zamfirescu. Mătușa sa, Ecaterina Remer, sora scriitorului Duiliu Zamfirescu, a fost cea care l-a inițiat, încă din copilărie, în tainele pianului, ale picturii, litera-turii universale, consolidându-i cunoștințele de limbi străine, dobândite de la părinți. Mama sa, Gabriela Mincu Bogdan, fiica lui Nicolae Bogdan, fratele marelui arhitect, era licențiată a Facultății de Litere din București, iar tatăl, Mihail Bogdan, obținuse diploma de inginer agronom la Lausanne, Elveția. Mihail Bogdan administra personal moșia familiei, aflată în comuna Gura Caliței, de lângă Focșani, moștenire de la aromânul Pavel Mincu, tatăl arhitectului Ion Mincu și străbunicul lui Nicolae Bogdan. Invazia sovietică le va schimba complet viața tihnită de până atunci. Pentru asigurarea traiului, după 1946, familia este nevoită să se mute la București. Din 1948, Nicolae Bogdan intră în atenția factorilor decizionali ai acelor ani, când nu i se permite să participe la examenul de admitere la Facultatea de Construcții, deși plătise taxele de înscriere. Fiii burghezo-moșierimii nu aveau acces la învățământul superior. Începea epurarea valorilor românești.
Între 1951 și 1954, Nicolae Bogdan a fost încorporat, apoi reîncorporat în 1955, în detașamentele de muncă ale Direcției Generale a Serviciului Muncii (D.G.S.M.), cunoscute ca detașamentele de muncă forțată. Amintirile despre armată le rememorează în Armata ca o farsă, unde Nicolae Bogdan povestește despre munca la repararea pistei de aterizare a avioanelor reactoare sovietice din satul Ziliștea Buzău [Glodeanu-Siliștea, Buzău, n.n.], unitatea militară cuprinzând aproximativ 3000 de recruți, considerați de regimul comunist de atunci ca odrasle de exploatatori cu origine socială nesănătoasă. Aflăm că aproape în fiecare săptămână erau scoși din hangarele care erau și dormitoare, cu pătura, câte patru până la șase ostași decedați, mulți alții bolnavi. După șase luni a fost transferat la Gruparea București a DGSM-ului. A lucrat la secția de lucru 16 februarie, unde se specifica prin ordin că va trebui să fie folosit în mod intensiv numai la muncă brută, dar spre norocul lui, remarcat pentru inteligența și cunoștințele de calcul matematic, tocmai de comandantul politic al DGSM, va fi pus să lucreze ca normator. După ce abia în 1955 a fost lăsat definitiv la vatră, va lucra în continuare ........
|
|
|
mai mult....
|
|
|
