|
Dar asta nu contează, ci faptul în sine contează. Istoria este, chiar dacă multora nu le va face deloc plăcere ceea ce voi afirma, din nefericire și de prea adeseori, foarte departe de adevăr. Atât de departe încât, nu de puține ori, este chiar altceva. Iar asta se întâmplă de sute de ani, din păcate.
Într-o discuție amicală cu un redactor al unei reviste literare, în care am avut șansa să mi se publice câteva poeme, mi s-a sugerat, bineînțeles foarte discret și cu mult tact, faptul că, pentru a avea deschisă calea în literatură și pentru a publica în continuare și a reuși mai apoi să public și cărți, ar fi de dorit să fac cele necesare pentru a deveni membru de partid. Ei bine, momentul acela a fost pentru mine la fel ca și senzația pe care o ai în clipa în care te-ai oprit la marginea unei prăpastii și privești golul în care-ți alunecă privirea. Nu știu, chiar nu mai știu, cum am reacționat și dacă am răspuns ceva. Probabil că am îngăimat ceva nesemnificativ, potrivit cu sfatul colegial. Ca să aflu mult mai târziu despre relația amicală a mai experimentatului coleg de scris cu ofițerul care răspundea pe linie de Securitate de problemele legate de artă și cultură. Firește că n-a fost el singurul care a făcut pactul iscariot.
Sfatul acela dezinteresat (!?), ori poate dimpotrivă, a stăruit însă multă vreme în gândurile mele cele de fiecare zi. Povestea vieții tatălui meu era însă mereu prezentă în mintea tânărului debutant în literatură, umbrind cu neplăcutele ei pagini dorința mea de a fi acceptat în rândurile breslei. Asta chiar dacă nu mi s-a împlinit visul de a urma o secție umană a unui liceu și nici de a continua studii filologice. E, dar așa cum am mai spus-o, toate se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple, chiar dacă nu suntem întotdeauna gata să acceptăm modul acesta de a vedea lucrurile. După un răstimp, în care am stat și am cumpănit toată situația în care eram cu toții, adică incluși într-un sistem socio-politic cu regim de dictatură, a unui partid focalizat doar pe voința unei singure persoane de la vârf. O dictatură care a reușit, la fel ca toate dictaturile, să creeze un aparat de represiune pe măsură. Într-o seară, după ce în sinea mea am ajuns la concluzia că intenția trebuie pusă pe tapet, am adus acest subiect între temele pe care le discutam la cină cu Ica, soția mea.
O să pară straniu, dar ceea ce s-a întâmplat după acea seară, când i-am destăinuit în detaliu și fără reținere toate temerile mele, a fost confirmarea sentimentului meu că eram constrânși să consimțim neputința de a fi noi înșine într-o societate absolutistă. Bineînțeles, soția mea a înțeles dorința mea firească de a continua să scriu și să public, iar pentru asta era limpede și faptul că intrarea în rândurile partidului era inevitabilă. Așadar, tacit, am acceptat amândoi că, în timp, va trebui să fac diligențele trebuincioase pentru a deveni posesor al carnetului roșu. A trecut însă destulă vreme întârziind dinaintea întrebării: Să o fac?. Vreme în care ba mi-am refuzat acest pas, ba l-am luat iarăși în calcul. Până ce într-o zi, trecând peste tristețea și gustul amar al poveștii tatălui meu, da, bunule Jonathan, acum regret pasul acela, dar adevărul trebuie spus. Așadar am început să mă confrunt cu ideea dacă și cum mă voi înfățișa secretarului de partid, pentru a-mi exprima dorința (sic!) de a fi primit în rândurile............
|
