MIRON KIROPOL

       (1936 - 2020)

     
 CUVINTE STRIGÂNDU-ŞI CENUŞA*

     20 noiembrie 2017

Dacă am pierdut locul meu în fruct,
A venit viermele şi l-a ocupat,
Oglindindu-se în miez.
Stau afară din lume,
Totuşi în secret mijloc.
Nu mai aveam altă cale
Decât înşelările şarpelui,
Iubindu-te la fiecare venire la viaţă,
Şi mai mult, în clipa plecării din ea.

      *
S-a întâmplat ceva neştiut în cer
Căci din mâna îngerului răzbunător
A căzut sabia.
M-am aplecat să o ridic
Şi i-am dat-o spunându-i «Loveşte-mi păcatul!»
Din ochii lui a ţâşnit o lacrimă
Care a lunecat pe tăişul sabiei
Spălându-l de urmele de sânge
Lăsate de mine la facere.
 
     *
Dacă o iei pe drumul cu păsări vii
Ajungi în patrie.
Dacă o iei pe drumul cu păsări împăiate,
Păzeşte-te până şi de un fulg
Pus de vânt în părul tău.
Dacă ajungi la răscrucea
Cu un puţ în mijlocul ei
Mai înainte de a bea apă
Coboară în fântână semne sfinţite.
Vei vedea adâncul oglindindu-se în găleată.
Vei vedea copilul pe care l-ai avut mort
Ieşind viu din lumina apei.

       22 noiembrie 2017

Fiecărui om i se dă o altfel de tulburare,
O altfel de pace.
Celui care i se dă noaptea ca favorită.
Face parte din primii oameni,
Din ultimele semne
A unei făclii stinse.
În el îşi face cale
Aştrii din abis în abis călători
Culegând în ei întunericul,
Păzind lumina.
A visat că s-a trezit din vis.
Va trăi din cultul păsărilor
Şi va cunoaşte pragul
Pe care a călcat odinioară un zeu,
Numai el adevărat.

      *
M-au îngropat uitându-mă în groapă.
Aşa de mult spuneau că mă iubesc.
Din când în când auzeam o pietricică
Desprinsă din pământ
Ca un ecou smuls cerului.
Auzeam trăind adâncul, rădăcinile
Chiar dacă uscate.
Auzeam cum bătăile inimii
Se pregăteau de facere.
Nu se cunoştea încă nimic
Despre umbrele ascunse în sufletul străbunilor
Şi care în sfârşit se arătau
În ele cu lacrimile adunate
În sacul cu cenuşă.

      *
Îmi vine somnul şi voi adormi
Ca-n zece veacuri de copilării.
Te voi avea, frumoaso, atribut
Al flăcărilor care ne-au născut.
Împreunat cu cerul am să cânt
Amestecat cu ceară şi pământ.


     23 noiembrie 2017

Câtă temniţă a îndurat sufletul!
Din el picură sânge parfumat.
Parcă îi geme răsufletul
Prin care s-a purificat.
Unde te duci, îl întreabă inima,
Unde te duci?
Lumina încă nu a devorat cerul.
De-ar fi numai lumina,
Cea de dorinţă prevestitoare,
Strângând în braţe până la moarte
Pământ şi mare.
Dar atât de mult iubeşte lumina
(Chiar atunci când se înnegreşte)
Cutremurarea din suflet
Încât cu un ţipăt uşor,
Răsuflet după răsuflet
I se pune covor.
 

* poeme din volumul CUVINTE STRIGÂNDU-ŞI CENUŞA*, ed. Vinea, Bucuresti 2019