MIRON KIROPOL

       (1936 - 2020)

 GESTUL DĂRUIT GRAȚIEI*

Călătorie de cerşetor la Assisi.
Picioarele nu îndrăznesc să umble
Pe acest pământ de fragranţă.                         
Mâinile tremură orbite.
Ochii primesc pe pleoape zborul albinelor,
Cântecul greierilor, verbul macilor.                                      
Dau pinteni cu un laur
Invizibilei mele mârţoage.                 
Piatra îmi mângâie fruntea prosternată.

             *

Febră în aer dimineaţa vine,            
Indescifrabilă încă,
Fuziune a frumuseţii genuine.
Ce mâncăm azi, unde
Dumnezeu a pus pentru carnea noastră
Ulciorul cu sare,
Pâinea coaptă sub cenuşă,
Cuvintele cu simţuri de primăvară?               
Cum strigă de printre firi                            
Polenul stamina
Fără să fie chemat de moarte?                    
Şi pe inimă cum să ascuţi un cuţit
Luat din neodihnirea reginei?                    
Tu, furie a unei zdrenţe luminoase de nor,
Privește, se zbat ceaţă şi suflet în casa ocupată        
De o amintire tânără,                            
Dar tu eşti patrie numai un gâtlej tăiat,
Eşti aşteptarea nu ştu cărei judecăţi.           

             *

Inima ne ţine îmbrăţişaţi celor morţi.            
O respiraţie hohotindă reazămă ultima stea.
Lovesc într-o piatră căzută din cer
Ce deschide o poartă ascunsă
Şi fuge cu destinal tău
De rană dansând.

             *

Copacii sanctificaţi de toamnă
Te cer, te caută, te îndeamnă
Să le fii rodul ce se roagă.                               
Verdele îngălbenit pe coline
Se îmbogăţeste cu trupul tău îngropat.
Amintindu-mi-l sunt
Ca o gutuie căzută în iarbă
La picioarele copilului.
De glas de spirite răsună
Chipul meu plăpând                         
Copacii trăiesc în obişnuința            
Scoarţei lor transcedentale.
Ram după ram dezgolesc
Carnea ta dedal dorinţei mele.

Această cale e septembrie
În care nasc migdală şi ambră,
Pentru cei care știu                         
Că nimeni nu a murit
Niciodată.

              *

Ar trebui să mă spovedesc,
Cu zborul său soarele să mă spele
De drumul greu şi trist
În care m-au creat părinţii.                  

Zilnic mă întreb, va îndrăzni limba mea                
Să vorbecscă dincolo de groază,
De naştere? Ce va spune omul, natura
Când cerşesc prin gunoaie o oază?

Azi trezindu-mă am văzut
În sicriul acesta de lut
Al casei mele, un convoi de furnici.
Am văzut fluturi care săpau poeme în zid.
În mişcări mi-a intrat primăvara cercetătoare.                       

Aurul din Ofir se făcuse o grămăjoară de oase,
Oasele mele ca aur.

              *

Şuieratul viperelor conduce
Lacrima în slabul canal
Al inimii. Şi totul se agaţă de nesfârşirea                  
Formelor înroşite în foc.
Ca Hecate adunând peste noi ghirlande
Mă vei purta pe umeri                         
Şi toamna va părea că înfloreşte                  
De strigătul preotului purificator.
În epitaf un semn mă creşte,
Zbor de ibis glorificând carne şi rugăciune.............
 

* poeme din volumul GESTUL DĂRUIT GRAȚIEI*, poeme inedite scrise de Miron Kiropol în ultimii ani ai vieții.        

mai mult........

aici un poem olograf.......