ALEXANDRU JURCAN
      
            

                                    DINTELE

     E dimineață și alerg la oglindă: dintele care se clatină mereu n-a căzut încă. Să evit alimente colțoase. N-am chef să umblu la dentist de sărbători. Privesc pe geamul aburit. O ceață lăptoasă, ca o balenă uriașă, coboară spre asfalt. Nu, nu va ninge azi, așadar ajunul Crăciunului nu va avea magia străbună. Mă sună o vecină și ține neapărat să mă pună la punct, cum că nu deschid niciodată ușa când sună ea să-mi aducă bunătăți.
     Aseară mă întorceam acasă de la plimbarea obișnuită cu câinele. Străzi reci, cenușii, apoase. În câte o casă, geamurile pâlpâiau lumini colorate, ornamentale. De mic copil eram atras de magia de „dincolo”. Credeam că în acele interioare era pace, iubire, mister. Acum cred că e o iluzie grosolană. Poate că locatarii au plecat, lăsând în priză instalația pomului de Crăciun. Sau acolo e ceartă, ură, neliniște. Se aude o colindă la un difuzor îndepărtat. Chipul mamei îmi apare limpede prin ferestrele nevăzute ale sufletului. Atât de mult se agita ea de sărbători! Curățenia, friptura, apoi lacrimile, certurile cu tata, geamul lovit, lampa copilăriei… Deșertul uitării e convenabil sau poate că e mai bine să-mi amintesc, ca să mă bucur de prezentul calm, dezabuzat.
     Câinele meu se oprește să-și marcheze teritoriul. Mă joc de-a părăsirea! Ce-ar fi să-l abandonez în frig, lângă pubelele răsturnate? Mă privește cu acel aer misterios, inexplicabil, ce vine din depărtări. M-am înduioșat imaginându-mi-l flămând, bătut, chinuit, el care are o viață de lux. Desigur, Exupéry ,care ne spune că suntem responsabili pentru ceea ce am îmblânzit.
     O să revăd filmul lui Bergman cu Crăciunul,cu acele saloane labirintice din Fanny și Alexander. O să încerc să uit că a murit o fostă colegă acum câteva zile. Orașul e la fel, nu se simte lipsa ei, ba nicio absență, a nimănui, viața continuă cu frenezia ei dezlânată. Bine zicea Coșbuc – „din codru rupi o rămurea…”.
     Crăciun la bloc! Vizorul arată figuri stranii, cerșetori dubioși, încât îmi vine să zic :„Deschide ușa, creștine, să bag cuțitul în tine!” Aprind o lumânare pentru părinții mei, duși pe munții din ceruri. Îi pun câinelui un colier special. Sărbătorile aduc un plus de singurătate, un frig suspect, ascuțit.

     Dintele! Să nu uit! Dacă ar mai rezista o vreme, l-aș considera prieten adevărat. M-a însoțit din tinerețe, nu înțeleg apatia lui de-acum, dorința de a fi aruncat la pubelă. A mușcat fructe, carne, chiar buze. L-am spălat zilnic de câteva ori, schimbând pasta de dinți, cum ne-a sfătuit medicul. O să-i văd sau nu recunoștința. Deocamdată torn vin într-unul din paharele aliniate pe etajera cu cărți. Le numesc „paharele morților” din simplul motiv că am asistat la mai multe parastase, unde primeam un pahar cu vin.

     Cineva sună insistent la ușă. Ceva colindători, probabil. Consult vizorul și o văd pe Dana, fosta mea soție. Instinctul îmi spune că a pățit ceva, pentru că au trecut doi ani de la divorț și de-atunci nicio vorbă, nicio vizită.

- Iartă-mă că am dat buzna, dar mă simt obligată să te avertizez….nu, nu-mi ești indiferent…Mereu m-ai ironizat când era vorba de capacitățile mele paranormale, de convingerea mea că planetele…
- Dana, ai băut ceva? Te pot ajuta…?
- Vezi? Vezi că ai rămas la fel de batjocoritor? Măi omule, se vor alinia planetele și va fi jale.
- Unde anume? În noua ta căsnicie?
- N- are rost să-ți dau replica. Fii atent, va fi mare nenorocire, crede-mă! Apele vor inunda pământul, apoi…
- Vrei o cafea?
- Nu mă întrerupe! Așa făceai mereu, îți aduci aminte ?
- Bine…și ce propui? Unde să mă refugiez?
- Am plătit bani serioși și voi primi locuință acolo sus… Da, tu nu crezi în nimic, nici măcar în extratereștri, care, de fapt, sunt inteligența întruchipată. Ei îmi vor da o casă undeva în univers.
- Aha…și cui ai dat banii de casă?
- Unuia…un intermediar, care e șeful nostru aici. Avem reuniuni serioase, suntem tot mai mulți, crede-mă! Lumea se trezește la realitate.
- Înțeleg…doar eu rămân un încăpățânat…Vrei să vin cu tine acolo sus?
- Desigur! I-am spus soțului meu că te invit acolo și a fost de acord.
- Menaj în trei…?
- Țara arde și baba…
- Cunosc. Eu, însă, nu cred în realitățile tale. Poate de aceea nu mai suntem împreună.
- Ce bine că nu mai sunt cu tine! Ești la fel de mizerabil!!

     A plecat trântind ușa. Câinele a început să latre. Încerc să-l potolesc, să n-am probleme cu vecinii. Toată viața am călcat cu grijă, să nu deranjez. De ce, oare, când vecinii mei sunt infernal de zgomotoși? Cel de jos face baie noaptea, cântă sub duș. Eu am un câine. Vecina surdă vorbește la telefon ore în șir. Eu am un câine… și așa mai departe, în stil de poem, aș putea descrie viața de coșmar din jurul meu.
     Iar bate cineva. Alt vecin, care-mi vorbește despre masacrul câinilor vagabonzi. Ceva colindători beți au rupt cu lovituri picioarele animalelor, din ochi li se scurge sânge….....

mai mult........