VICTORIA COMNEA

                     Incognito la EL CALAFATE


Cândva, cam pe la mijlocul vieții, eram într-o tavernă din Pamplona. Sorbeam celebra Corveza Negro și ascultam mărturisirile unui om care fusese pătruns de coarnele taurilor de douăzeci și trei de ori, dar reușise să dea lovitura de grație în alte zeci de coride, un matador.

„În arenă, trebuie să te oferi morții. Oamenii se tem de moarte. Dar atunci când sângerezi mult, ai parte de o moarte liniștită, chiar frumoasă, un extaz.”

În timp ce îl ascultam, mă gândeam că și scrisul este tot o arenă în care te oferi morții pentru fiecare pagină.

Acum mă aflu în fantasticul deșert al ghețarilor. Bizară tentație! Bănuiesc că posed un pronunțat gust al riscului. Altminteri, nu-mi pot explica de ce am ales să merg la capătul lumii, în capitala națională a ghețurilor, El Calafate.

Nimic din ceea ce văd, nu trădează însă agonia ghețarilor. Și totuși, ei, ghețarii își trăiesc ultimele secunde dintr-o viață multimilenară. Agonizează sub ochii mei și ai miilor de turiști. Sunt uimită de farmecul straniu, de seninătatea maiestuoasă care le însoțește dispariția, dar și de nepăsarea crasă a lumii căreia îi aparțin.

Să fie oare acest loc un capăt de drum și pentru mine?... O ultimă aventură?...

Mărturisesc că, înainte de plecare, am răsfoit mai multe dicționare. Doream să aflu definiția aventurii. Dicționarele autohtone se referă la tot felul de acțiuni riscante, extraordinare. Cele franceze doar nuanțează. Webster’s -ul detaliază: a veni în întâmpinarea pericolului, a încerca ceva incitant și periculos, o experiență neobișnuită, emoționantă, provocatoare în cel mai înalt grad... Însă cea mai concisă și clară dezlegare mi-a oferit-o Reinhold Messner, cel mai mare alpinist al lumii: „Fără perspectiva morții nu există aventură.”

Văzut din avion, El Calafate nu mi-a dezvăluit adevărata lui dimensiune. Dar, străbătându-l cu taxiul de la aeroport spre hotel, am realizat că nu este un orășel oarecare, nici un oraș mare, ci unul foarte mare.

Citeam tot mai uimită numerele străzilor de ordinul miilor. Străzi numerotate, fără nume, străzi lungi și late, paralele și perpendiculare alcătuind o grilă imensă.

La sosire, când nu prea știam unde aș putea merge, am primit de la recepționerul hotelului adresa unei gelaterii, pe lângă asigurarea că toți turiștii au fost încântați de calitatea produselor și... nu numai. Pe cartonașul primit de la el scria: Dolce Angelo. Gelaterie și dialoguri virtuale pe gustul fiecărui client.

„Adică???”

„Mergeți și, cu siguranță, veți gusta ceva cu totul deosebit.”

„Sunt cumva într-un scenariu SF?”

„Nu vi se pare că întreaga omenire face parte dintr-un scenariu SF spre folosul nu-știm-cui ?”

N-am vizitat gelateria. Era o zi cam rece. Nu prea aveam poftă de înghețată și nici chef pentru dialoguri virtuale. Poate voi merge într-o zi, dacă va fi vreuna toridă aici, unde frigul domnește cam zece luni dintr-un an.

Așadar, sunt în El Calafate, un oraș-poartă către marele Parc Național Glaciar al Patagoniei. În fiecare zi, urc panta spre barul de pe malul lacului. Este un loc binecuvântat cu liniște, lumină și culoare. Cei câțiva clienți sunt, ca și mine, niște contemplativi, firi meditative. Nimeni nu simte nevoia să vorbească, să converseze. Plutește în aer o undă de înțelegere dincolo de cuvinte. Un fond muzical discret însoțește susurul îmbietor al băuturilor turnate în pahare, clinchetul cuburilor de gheață, sfârâitul unui chibrit aprins sau sunetul discret, scurt al vreunei brichete. Nările mele decelează întotdeauna o mireasmă îngemănată de cafea și tabac aromat.

Pe pereții barului, sunt mai multe tablouri cu cochilii de melci și scoici. Forme și culori reale, dar și multe for-me imaginate. Un vesel galantar al imaginației. Îmi amintesc că, într-una din vitrinele marelui Muzeu de Științe ale Naturii Victoria&Albert din Londra, am admirat cea mai veche dintre scoici, Orthis lenticularis. Șaptezeci de milioane de ani o despart de lumea noastră și reprezintă singura dovadă a existenței unei astfel de scoici, a unei ființe cu funcții, manifestări și un mod distinct de viață cândva, în acel timp îndepărtat.

Îmi place să sper că și cărțile mele vor rămâne asemenea acelei Orthis. Dovezi ale unei părți din ființa mea, o parte vie, poate cea mai vie din mine.

Aici, în acest bar de la capătul lumii, mi se întâmplă uneori să fiu vizitată de unele din personajele mele. Arată precum entitățile cu aripi din anticele mozaicuri ale Cartaginei. Iar eu rămân ca paralizată în smerenie sub privirile lor neclintite, chiar severe, dar nicidecum acuzatoare.

De obicei, aleg o masă retrasă, de unde pot urmări ............

mai mult........