VICTORIA COMNEA 
                                              
            
                   ...doar nimicul, doar totul...

Îmi place să privesc lumea și să ascult poveștile oamenilor. Acum, iată, am revenit într-un loc drag mie, cerul și marea de la gurile marelui fluviu. Aceleași, după secole întregi de absență. Sau de uitare.
Timpul curge prin mine și eu îl las să curgă nestingherit. Știu că nu există hotare între lumi, nici între trecut, prezent și viitor. Aștept.
Razele apusului se lasă încet pe umerii mei, în timp ce legendara Leuce prinde substanță, își redesenează țărmurile după conturul literei X în patru golfuri adânci.
Pe una din plaje, întrezăresc silueta unui bărbat. Nu este nici tânăr, nici bătrân. Barba încâlcită îi ascunde trăsăturile. Numai suferința lui răzbate.

Eram un sclav, un biet copist în casa stăpânului meu roman. Cui aș fi putut să-i vorbesc despre adevărata noastră istorie? Cine ar fi stat să asculte vorbele unui sclav? Cine m-ar fi crezut pe cuvânt?

La sfârșitul fiecărei tăblițe, bărbatul se oprește. Își lasă privirea să alunece peste crestele valurilor și, dincolo de orizont, de linia unde, secol după secol, cerul își limpezește pânzele în albăstreala mării, privirile noastre se întâlnesc. Și, ori de câte ori se întâmplă asta, bărbatul tresare, de parcă s-ar afla în fața unei zeități necunoscute.
Oare m-ar înțelege, dacă i-aș spune că zeii pot fi și ființe din viitor care își întorc uneori privirea spre trecut?...

Așteaptă, gândește, abține-te! Aceasta era povața celor care mă inițiaseră în misteriile zalmoxiene. Mi-o repetam ori de câte ori eram copleșit de amintiri. În acea noapte, însă, gustul amar al neputinței, întrebările, gândurile negre m-au prins ca într-un vârtej din care nu mai reușeam să scap.
La un moment dat, mi-am dat seama că, fără să știu cum, ajunsesem departe. Alunecam printre nori, prin hăuri aburoase, peste ape adânci. Nu știam încotro mă îndreptam. Eram tras sau atras de ceva. Așa am ajuns într-un lăcaș imens, un palat. Încăperile se orânduiau dinaintea mea în șiruri nesfârșite de mozaicuri strălucitoare. Doar aur, porfire și pietre prețioase. Le străbăteam fără să știu nici unde mă aflam, nici ce anume căutam eu acolo. Nu-mi mai aminteam nici măcar de unde veneam.

                
Apoi, am zărit prima ființă vie din acel palat. Un bărbat cu o coroană strălucitoare, îmbrăcat în mătăsuri brodate cu fire de aur și argint. Scria ceva stând în picioare dinaintea unui pupitru aurit, în mijlocul unei încăperi circulare din care porneau, ca niște raze, alte și alte odăi cu șiruri de rafturi pline de suluri, tăblițe și cărți. Mă aflam într-o imensă bibliotecă.
Am tras un sul și am început să citesc. Era o limbă necunoscută, dar eu reușeam totuși să prind sensul cuvintelor. Pe măsură ce citeam, mă umpleam de o nouă învățătură, o cunoaștere după care tânjisem dintotdeauna.
Curând, mi-am dat seama că nu mai puteam rămâne acolo. Dar cum eram dornic să citesc în continuare, ceva m-a determinat să fac, ceea ce niciodată nu mai făcusem. Am luat câteva suluri, le-am băgat sub cămașă și m-am îndreptat spre ieșire.
Imediat, m-au înconjurat mai mulți războinici. Erau ca turnați în aur, purtau măști fioroase și veneau spre mine cu săbiile ridicate. În ochii lor vedeam doar dorința de a ucide. Și m-ar fi ucis, dacă nu i-ar fi oprit vocea bărbatului din încăperea rotundă.
„Lăsați-l! E doar un suflet care și-a părăsit trupul, ca să poată citi ceea ce stă scris pe coala cerului. Până acum, n-a știut cine este cu adevărat. De acum încolo, va ști că este un solomonar, un om care s-a adăpat din învățătura mea.”

...Toți scriitorii se trag din solomonari, din rasa oamenilor meniți să aducă cerul mai aproape de oameni sau să ridice, să salte mintea omenească undeva, mai aproape de cer, de adevăr, de cunoaștere...

Am pomenit de acest vis nu doar pentru stranietatea lui, ci pentru că el a marcat hotărârea mea de a scrie. Eram scrib. Puteam să scriu. Trebuia să scriu. Însuși regele meu îmi sugerase asta în ultima lui zi de viață.
Fără bani, însă, nu-mi puteam procura materialele necesare. De la stăpânul meu nu speram să capăt decât un zâmbet disprețuitor sau chiar o bătaie soră cu moartea.
M-am lăsat în voia îndemnului zalmoxian: așteaptă, gândește, abține-te! Asta am făcut și, peste câteva zile, mi s-a limpezit totul.
Noaptea, după ce adormeau toți ai casei, mă strecuram în biblioteca stăpânului și scriam. Așa au trecut mai multe luni. Teancul de pergamente pitite sub patul meu creștea de la o noapte la alta. Ziua înduram orice. Nu-mi mai păsa. În timpul nopții, răscumpăram toate umilirile scriind. Fără să-mi dau seama, nu numai dispoziția, dar până și expresia mea se schimbase.
„De ce zâmbești tot timpul?” mă întreba uneori consulul. Eu ridicam din umeri. Dacă insista, îi răspundeam că eram fericit slujind cel mai inteligent aristocrat din Roma.
Ultima noapte 
‒ ce ghinion! ‒ s-a nimerit să fie chiar noaptea ritmurilor voluptoase pentru stăpânul meu. Terminasem și tocmai așterneam frazele de încheiere. Eram atât de concentrat, încât nu l-am auzit venind. Nu mi-am dat seama nici măcar atunci când el rămăsese foarte aproape de mine și mă privea.
„Ce faci aici?”
Când i-am auzit vocea, era deja prea târziu ca să............

mai mult....