https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=7279454                                                                                                                                                                             
      RAINER MARIA RILKE

              (1875 - 1926)        

               100 de ani de eternitate


  (PRIVEȘTE, DOAMNE, UN NOVICE VINE)


Priveşte, Doamne, un novice vine,
ieri încă prunc, a construi la tine;
mâinile, de femei, î-s încă împreunate
în rugăciuni ce mint pe jumătate,
căci dreapta de la stânga vrea ceva
ca să se apere ori bun rămas să-şi ia
şi singură pe braţul ei să fie.

Ieri, fruntea ca o piatră mai era, lucie,
de râu, ce-au rotunjit-o lângă mal
zile ce-nseamnă doar bătăi de val
şi vor doar oglindirea în cristal,
a cerului ce-ntâmplător deasupra creşte;
dar astăzi se zoreşte
spre ea istoria lumească toată
de-o neînduplecată judecată
şi în sentinţa ei se adânceşte.
Pe-o nouă faţă spaţiul se lărgeşte.
De-o altfel de lumină-i luminată,
şi-ncepe cartea ta, ca niciodată.

   (NOI SUNTEM CALFE, MAEȘTRI, UCENICI)


Noi suntem calfe, maeştri, ucenici
şi te clădim, tu boltă avântată.
Câteodată, un străin pe-aici
prin cugete trecând ca un sclipici,
tremurător, un meşteşug ne-arată.

Urcăm înaltul schelei legănate
cu umerii încovoiaţi sub fiare,
până ce frunţile ni-s sărutate
de-un ceas senin, parcă le-ar şti pe toate;
e solul tău, ca vântul dinspre mare.
 

                                                           
Atunci ciocane bat şi bat, vuiesc
prin munţi ecourile rotitoare.
Când te lăsăm, târziu spre înserare,
contururile tale de abia mijesc.

Doamne, eşti mare.


 (ATÂT DE MARE EȘTI, CĂ DEJA NU MAI SUNT)


Atât de mare eşti, că deja nu mai sunt,
când lângă tine doar încerc a mă ivi.
Atât de-ntunecat eşti: licăru-mi mărunt
la poala ta vreun rost nu şi-ar găsi.
Voinţa ta e ca un val cărunt
în care se îneacă orice zi.

Doar dorul meu pân' la bărbie-ţi creşte,
decât toţi îngerii ceva mai răsărit:
e palid şi străin, nemântuit
şi-aripa înspre tine-şi alungeşte.

De zbor fără liman s-a săturat,
văzu luni palide plutind deasupra sa,
destule despre lume a aflat.
Cu-aripi ca nişte flăcări, el ar vrea
să stea în faţa ta cea adumbrită,
să vadă, din lucirea ei albită,
dacă-l blestemă, gri, sprânceana ta.
 

 (CĂCI NOI SUNTEM DOAR COJI ȘI FRUNZE RARE)


Căci noi suntem doar coji și frunze rare.
Moartea cea mare, ce-i în fiecare,
ea este fructul, e al firii miez.
Doar pentru el copile-nmuguresc
şi ca un pom dintr-o lăută cresc;
băieţi, de dragul lui bărbaţi se fac;
nubile, spaima şi-o împărtăşesc
femeilor, doar ele îi ştiu leac.
De dragul lui rămâne ce-ai privit,
chiar de s-a scurs demult, nemuritor, –
şi-oricine a clădit şi-nchipuit,
pentru-acest fruct, o lume-a devenit
şi-a îngheţat şi s-a topit,
şi înspre el s-a-ntors, strălucitor.
În el s-a adunat căldura toată
din inimă şi creier, alb pojar:
dar îngerii tăi trec în stoluri roată
şi toate fructele, necoapte le apar.

                Traducere : DAN DĂNILĂ

mai mult........