VASILE GOGEA
                        
                  

      In memoriam Alexandru Vlad (31 iulie 1950-15 martie 2015).
                          O plimbare prin „ploile amare”
 

N-am vorbit la nici o lansare de carte semnată de Alexandru Vlad. Nu ştiu de ce. Pur şi simplu aşa s-a întîmplat. Dar am discutat mult cu el, la o cafea, la Arizona, sau însoţindu-l în drumul lui spre casă (deşi Yugoslavia nu mai exista, el continua să locuiască pe o stradă cu acest nume; oare şi acum se numeşte tot aşa?), pînă la Teatrul Naţional, unde ne despărţeam, el continuînd drumul în urcare, eu – în jos, spre Someş, după fiecare nouă carte. Aşa s-a întîmplat şi după apariţia Ploilor amare (Charmides, 2011). Era nemulţumit, chiar iritat de receptarea cărţii doar ca un „roman al colectivizării”, temă ce părea „consumată”, el simţindu-se ca un călător care a venit la gară după ce trenul please!
Am găsit, zilele acestea, cîteva însemnări pe nişte fîşii înguste de hîrtie, pe care le folosesc atunci cînd vreau să-mi las semne într-o carte pentru locuri de revenire (nu subliniez, nu fac însemnări pe pagini şi nu le îndoi colţurile; am învăţat acest lucru încă din clasa I, de la învăţătoarea mea din Făgăraş, care ne-a învăţat să ne confecţionăm, pentru a proteja cărţile, „colţare” pentru pagini). Uneori, notez pe acele hîrtiuţe cîteva cuvinte.
Încerc acum, în mod excepţional pentru această „serie” de „timbre”, să pun într-o „coliţă” şi aceste „cuvinte de însoţire”.
Cel mai mult am vorbit despre titlul cărţii. Dintre toate atributele pe care le putea atribui substantivului ploaie, la alegere, în registru auditiv: torenţial; vizual: deasă; tactil: cu ”piatră”; ca durată: ”mocănească”; ca intensitate: diluviană ş.a.m.d.,
Alexandru Vlad a ales un atribut/adjectiv care se adresează gustului: amară (la plural, amare, dar nu neapărat continui, pot fi discontinui, cu întreruperi, în care poate apărea cîte un „curcubeu” chiar „dublu”).
Cuvîntul amar poate avea, după context, mai multe sensuri. La propriu, el semnifică ceva neplăcut la gust. La figurat, sugerează amărăciune, tristeţe, greu de suportat, nefericire (Gheorghe Grigurcu numeşte oraşul în care îşi are acum domiciliul „Amarul Tîrg” şi nu e doar o metaforă de poet!).
Dar, cîteva trimiteri directe din textul romanului (de exemplu, la p. 224:

„Citez acum din Apocalipsă, opt cu unsprezece: <<Şi o treime din ape se prefăcu în pelin, şi mulţi oameni muriră din aceste ape, căci se făcuse mare>>.”), ne sugerează şi o altă „lectură” a titlului (deci, şi a romanului), la alt „nivel”, unul chiar metafizic: ca un roman al lipsei de bun gust (bun simţ), de absenţă a măsurii în istorie, un exces de dimensiuni apocaliptice, în cazul cărţii lui Alexandru Vlad fiind vorba, doar ca pretext pentru un discurs secund, mai profund, mai puţin perisabil, despre anii colectivizării. De altfel, impecabil descrişi, rezumaţi, în esenţă, la formula „gospodărirea sărăciei”.
Deşi s-a documentat cît a putut de mult asupra perioadei, nu e un roman al cooperativizării, ci o meditaţie ascunsă asupra sensului actului de a scrie (orice!) în anii „umezi” ai istoriei. Tema e pusă în abis, deja la p. 79: „Registrul înfoiat avea şi acesta paginile lipite şi înscrisurile de necitit: se lăbărţase din cauza umezelii. Imediat ce-i scrise numele lui Kat, literele se dilatară pe hârtie ca nişte flori. Nimeni nu va mai putea niciodată descifra ce carte fusese împrumutată şi cui anume…” Alexandru Vlad nu are trufia de a vorbi despre „mersul pe apă”. El nu are nici vocaţia de apostol, îi lipseşte şi furia de prooroc. Dar, ca scriitor profesionist, ca un intelectual cu o bine structurată conştiinţă existenţială, se – şi ne – întreabă, aproape
cu disperare: are vreun rost „scrisul pe apă”?
„Ei, i-am spus – şi asta i-a plăcut – tu „traduci” în proză celebra întrebare a lui Hӧlderlin, care se adresa, însă, poeziei (şi poeţilor). Lui, i-a răspuns Heidegger, ţie cine îţi va răspunde?”

*

(reconstituire a unei discuţii peripatetice din toamna anului 2011, inclusă și în volumul meu Timbre literare fără… T.V.A., Editura Grinta 2016.)