MAGDA URSACHE
                        
                                  
                   
                             „Dar tu ai cărțile!”

Petru și cu mie am avut un âme soeur, sunând la fel privind idei mestecate de alții și neprimite de noi. Complementaritatea noastră: dialogul despre texte, rând cu rând. Ni le citeam fiecare celuilalt, din drag de celălalt.
Tabieturile noastre de scris? Eu nu pot scrie pe foaie albă față-verso, ci pe hârtie folosită. El, intimidat de creionul întreg. Îl făcea bucățele. Și acum sertarele-s pline de „căpețele”.
Petru s-a purtat cu mine ca și cum aș fi fost o plantă: mi-a creat, când șomam în anii optzeci, un fel de rezervație, ca pentru plante pe cale de dispariție. Oază de liniște pentru scris/citit. Mi-a dat apă ca trandafirului japonez din biroul lui strâmt, pe care îl împărțea cu alți trei conducători de doctorate. Decanul l-a evacuat de acolo, cu ordin în 6 exemplare. De ce 6? Cuțitarii universității au multă hârtie de tocat. L-au tot îmbrâncit, băgat la strâmtoare ( cursuri de bază- nu, doar opționale), până l-au scos în stradă, cu arhiva lui cu tot. Ocara ultimă a fost un coșmar. De câte ori urcam Copoul, era din ce în ce mai trist. Se uita spre fereastra biroului, gândindu-se că floarea lui murea fără apă. Ca Micul Prinț al lui Saint-Ex. N-am văzut privire mai tristă. Totuși, mi-a zâmbit:
„- O nimica toată, Magda. Pe Blaga l-au scos din Universitate cu portarul.”
A căutat pentru mine lumină, aer, soare. Cât îmi lipsește amestecul de blândețe și de înțelegere din ochii lui ca zorelele. Albaștri și buni. Cu el însuși era sever. Cu mine, nu: „Strălucești ca o forsythia pe zăpadă.”
Am ales amândoi timpul de scris, scrisul a fost alesul nostru destinal. Și acum, după atâta vreme, îmi perfecționez scrisul de mână ca să-mi salvez sufletul și memoria.
Rădăcinile pământene sunt cărțile. Nu vreau să rămână neauzit- nevăzut- necitit efortul lui. Îi dau trup de hârtie, să coboare în lume din nou. Îi aprind candelă după candelă, editându-i cărțile multe. Unsprezece din Seria ETNO, a douăsprezecea e aproape gata pentru tipar, patru de critică și istorie literară, despre Maiorescu, despre Mircea Eliade, despre Goma, despre Cezar Ivănescu, marele Mic tratat de estetică teologică...
Am editat două albume „megalitice”: Petru Ursache, OMUL BUN al culturii românești și Cărturarul cu privire albastră. Al doilea, o adevărată luminație, cu ajutor de la bunii prieteni: ai mei și ai lui.
Petru este scris acum de mâna mea. Structurez cărțile rămase nestructurate de el, fac toate corecturile, aleg copertele lui Ștefan Arteni, celebrul pictor newyorkez, le trimit la reviste, la prieteni... Le-au luat în seamă mulți, foarte mulți.

După irosirea micii mele familii, mi-am găsit marea familie a prietenilor. Și ce mare familie am! Petru mi-a ales bine prietenii: Părintele Ioan Cr. Teșu, Iordan Datcu, Theodor Codreanu, Gellu Dorian, Alui Gheorghe, Marin Ifrim, Christian Schenk, Antoaneta Olteanu, Ion Lazu, Iulian Chivu și alții, și alții m-au încurajat, m-au mângâiat în amărăciune.
Pentru Radu Ulmeanu există o spaimă a disperării. Am simțit-o. Da, Radu, suferința poate produce panică, o știu. M-a ajutat să nu mă las cuprinsă de ea Gheorghe Grigurcu. „Răii au complici. Doar virtuoșii au prieteni”, cum scrie într-un aforism, inspirat de Voltaire.
Ah, „întâlnirile împlinitoare”, vorba lui Noica, întâlnirile cu prieteni pe care nu i-am văzut niciodată față în față: Goma, Vasile Gogea, Niculae Gheran, Vladimir Udrescu, Zenovie Cârlugea și Zoia Deju-Cârlugea, Rodica Lăzărescu, Virgil Rațiu, Eugen D.Popin, Irina Goanță, Mihaela Malea Stroe...
Bătrânu a fost mereu à rebours cu sarcinile și cu indicațiile peceriste. A ocolit concesiile și a plătit la greu nesupunerea. Prețul împotrivirii e mare: viață profesională nedreaptă, marginalizare. Îl agățau când de etnologie, când de estetică. Discipline aparent fără legătură. Petru a găsit-o în Poetică folclorică, Ed. Junimea,1976, în Prolegomene la o estetică a folclorului, Cartea Românească, 1980... A avut darul paralelismului: conexiuni între etnologie și istoria religiilor, între critică literară și publicistică de atitudine.
Conducea doctorate în etnologie, dar n-a fost lăsat, nici înainte, nici după '89, să predea un curs în specialitatea lui primă. Sforile le-a tras Adăscăliței, cumnat, frate de nevastă cu Mihai Caraman, șef de rețea Secu în Franța, primul șef SIE, instalat de preș. Iliescu. Lui Petru i-a oferit un curs de Antropologie decanul Facultății de Filosofie, Nicu Gavriluță.
A văzut lumea doar prin cărți. A călătorit doar în jurul bibliotecii, ca și mine.
N-am avut decât avere documentară. Am fost ne-dependenți de cele materiale.
Multă vreme ne-am descurcat cu o singură leafă. Cinicul M.R.Iacoban-CC/PCR, călător din Azore în Antile, se mira: „Cum trăiți voi dintr-un singur salariu?”
Așa. În apartamentul strâmt de la 6, încăpeau toate cărțile pe care ni le doream. Am donat Bibliotecii „G.T. Kirileanu” și Bibliotecii Academiei din Iași saci peste saci de cărți. Parcă n-am fi donat nimic. Par și mai multe. Dar cum să-i ceri lui Iacob+ban să înțeleagă asta? L-o fi citit pe Eminescu?„Poți să ai totul fără să ai nimic și poți să ai nimic având totul.”
Repet, că trebuie: lui Petru nu i s-a oferit, după pensionare rapidă, la 70 de ani, un curs onorific, deși era professor emeritus. Fără plată, așa cum a condus ultimele doctorate, fără indemnizație. L-au jefuit nimicarnițele de la decanat și s-a lăsat jefuit. Avea cărțile.Și pe mine mă împăca la fel:
„- Dar tu ai cărțile!”
La fel ca el, mă apăr de „demența colectivă” scriind. În scrisoarea către Noica din 4 iulie 70, Mircea Eliade:
„Cel puțin dacă ne va scris să ne prăbușim, să ne prăbușim scriind.”
Poate că Dumnezeu o să-i spună și lui Petru, ca-n interviul lui Pivot, nu mai știu cu cine:
„- Ai hârtie și pix. Poți citi și scrie ce vrei.”............

mai mult.........