MAGDA URSACHE
                        
                                  
                     Cezar Ivănescu, citit și recitit

                               „mai îngăduiți-mi fața
                            fiindcă mult va sîngera!...”
                                    Cezar Ivănescu

La recitire și regândire, lucrurile pot arăta altfel.Când Cezar Ivănescu dialoga cu Viorel Ilișoi (Șapte zile cu Cezar Ivănescu, Editura GRI, București, 2025) avea 55 de ani, părăsise „Baricada” lui Gugui și încă nu-și revenise după bătaia cumplită administrată de mineri, în acel oribil 14 iunie,1990. În cei trei ani de după, a scris un singur vers: „!Leagăn de vis mă leagănă în moarte!”
E-n firea mea să accept puncte de vedere diferite, dar vehemența lui nihilistă, împotriva a tot și toate, m-a izbit. Idiosincrazii, partipriuri,ură explozivă contra confraților, lovindu-i imaginar cu ranga, cu vătraiul, oricum, cu fierul cuvintelor. Eram în KaliYuga?
Nu, nu m-a convins deloc cu acel absolut negator al lui, mai ales contra scriitorilor exilați sau autoexilați, cum ar fi Constantin Virgil Gheorghiu, „absolut lamentabil”, autor de „romane de duzină”. Nu cred că Ștefan Baciu e sub-Sorescu, nici că Matei Vișniec e „sub-mediocru”. „Hire sămață”, cum ar spune cronicarul, Cezar Ivănescu n-are iluzia „că nu știu ce capodoperă din exil o să ne plouă în cap”.
Pe Viorel Ilișoi nu l-a speriat acel absolut cezaro-crăiesc, afirmația voit năucitoare că „nu există în exil un prozator mai mare decât Preda.” Totuși, Dumnezeu s-a născut în exil, despre care Cezar Ivănescu spune că-i „modest, foarte modest”, este, fără nicio îndoială, o capodoperă.
Nici Mircea Eliade n-a scăpat. Eu nu cred că Noaptea de Sânziene e „un eșec răsunător”, „ roman stângaci”. Nici Ilișoi nu-l ascultă cu supunere. Contra dată de publicist: romanul a fost tradus de Alain Guillermou, deci l-a recunoscut ca bun de tradus.
M-a supărat, nu i-am gustat umorul spunând că romanele lui Buzura le scuipi, ca la meci, cojile de semințe sau că Mircea Dinescu, „maimuța cu dinții rari”, „bețivul lui Marx”„poate să-ți fure și țigările, și guma de la izmene, orice”. Nici Geo Dumitrescu, nici Ion Caraion nu sunt „sferturi de poeți”, nici Nichita, Ilie Constantin, Baltag nu scriu „poezie bălegoasă, fără forță”. Nu-mi plac generalizări ca optzeciștii, „pastișori ai avangardei” sau că textualiștii „n-au niciun fel de adâncime, niciun fel de înălțime, poezia se reduce la text”.
Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului și valorii ce aparține valorii. De altfel, avea în plan un titlu, Erudita pietate, din respect pentru valorile antecesorilor. Foarte laudativ a fost doar cu marii oameni ai exilului, Matila Ghyka și Pius Servien. Iar Teohar Mihadaș e „admirabil” tocmai pentru că a refuzat să se salveze de comunism prin exil: „eu rămân să trăiesc istoria și destinul poporului meu”.

Cezar , la fel ca Mihadaș, vrea să simtă mirosul țării, să-i calce pământul, „ceea ce, constat mai ales în ultima vreme, mie-mi trebuie foarte mult” (pag.447)
Când citești că Mihai Ursachi e „spirit antireligios”, nu poți scrie despre duritate cu neduritate, spre a-l cita pe Dan Culcer. În ipstaza de spirit pedepsitor, Cezar Ivănescu spune:„Are sămînța rece ca a Diavolului. Asta se observă ușor.”(pag.236). Când? Când Ursachi a scris Triptic pascal?
Vorbind despe „nebărbații literaturii române”, Cezar se vede pe sine „un tantric”, „care și-a educat o virilitate fascinată”. N-a fost ușă de biserică: și-a permis să capteze „tantric” filosofese, secretărese, pictorese. „Fiecare Don Juan - și am fost și eu unul- este un Tristan dezamăgit că n-a găsit-o pe Isolda în cele o mie una.” Dar „asexual” Nichita Stănescu? De ce? Pentru că i-a preluat lui Labiș femeile? Pe Doina Ciurea și pe mai cine?Atunci Ursachi e genial pentru că i-a servit-o pe Ani Cojan lui Dan Giosu. L-a urât generosul Nichita pe Labiș? Nu, nu cred. Nu i-a recunoscut geniul? Ba da. Numai că Cezar Ivănescu se vede pe sine o sosie, „un Kagemusha al lui Labiș”, un continuator menit să-l împlinească pe cel ucis în același timp al asasinilor din anii cincizeci.
Excedat, poate, de ideea lui Cezar Ivănescu că Nichita Stănescu nu-i bărbat, Ilișoi aruncă o provocare: „să vorbim deschis, bărbătește, aveți un chip urât.”
Depinde de unde privești, i-aș fi replicat lui Viorel Ilișoi, de jos ori de sus. I-am văzut cele două fețe, ambele șocant expresive: chipul încruntat crunt, tensionat urât și chipul luminos, când zâmbea „blîndior” (e vocabula sa), mărturisindu-se (pag.465): „Și când scriu, tot rugăciune e, și toate actele mele sunt o rugăciune continuă.” Încă, la pag.386, unde vorbește despre poezia întăritoare: „ajută sufletul să supraviețuiască într-un moment greu al existenței, chiar te poate vindeca, poți continua să trăiești.”
Cred că Cezar , un Cezar grav și adânc, se gândea atunci la moartea lui Preda, care i-a așezat pe umeri o greutate care îl putea strivi. Știu: dispariția unui om iubit îți pune în cârcă și vârsta lui, peste a ta, greu, foarte greu de dus.
Același Cezar Ivănescu grav și profund vorbește despre anamneză – fluxul de amintire recuperat; trebuie șterse „straturile de uitare, pentru ca să reajungem la cunoașterea absolută pe care am avut-o.”„Omul e făcut ca o copie mică a Universului”, așadar trebuie să-și reactiveze „ochiul lăuntric”. Ăsta e un argument!Iar când vorbește cu Viorel Ilișoi despre valoarea spirituală, îi spune, v. pag.379: „devenim gândaci de bucătărie dacă nu ne salvăm spiritual”.
În ultimele zile de dialog, a șasea și a șaptea, la re-lectură, am găsit că pathosul la el este suferință, trăire cu avânt, ardoare, elan, emoție, în toate accepțiile celui antic grec.
Am trecut peste stilul publicistic prea aspru, prea apăsat, ca „sfertodocții cu muci în loc de creieri”, cu trimitere la N.Manolescu și la Eugen Simion. Am vrut să uit că Ion Gheorghe scrie doar „imbecilități lăbărțate”. Petru Dumitriu n-are doar „cărți excrementate”, iar „România literară” nu-i „Latrina literară”. Dar da, Nina Cassian e chiar „mămăliga lipită de curul lui Stalin”(p. 249). Și nu, nu-l poți judeca pe G.Călinescu numai pentru că l-a lăudat pe A.Toma, la Academie.Tot Cezar Ivănescu își amintește ce i-a povestit Ilie Purcaru, că Zigu Ornea, Toma George Maiorescu și alți 5-6 veneau la Facultate, se așezau în rândul întâi și puneau revolverele pe masă, ca să-l intimideze pe Călinescu...........

mai mult.........