DOINA GURIȚĂ
                 

               FLORENTIN PALAGHIA- POETUL
     CARE A ÎNVĂȚAT ÎNGERII SĂ VORBEASCĂ


     După ce Nichita Stănescu a scris despre „puritatea inefabilă” a poeziei lui Florentin Palaghia, e greu să mai aduni cuvinte, fiind nevoit să cauţi, precum un căutător de comori, necuvinte, gânduri întrupate şi să aduni polen din licăririle poemelor sale. În fiecare dintre acestea, el vrea să arate, ca printr-o fereastră veche, aşezată în peretele dintre două lumi, frânturi ceea ce el a văzut că va fi, din ceea ce simte că se va întâmpla cu el, după ce va săruta cerul şi porţile eternităţii i se vor deschide. La margine de univers, pe care l-a atins cu darul Celui de Sus, el îşi simte (stră)bunii, cei „frumoşi ca noaptea dăruită / când se ascunde în lumină” (Privind la iarbă), şi ca un sacerdot, slujindu-şi muza, primeşte dreptul de a-şi zidi altar, pe care se vor jertfi ca ofrandă pentru propria-i moarte, „animalele năuce”, făpturi găzduite în lumea sa, acceptate precum odinioară altele de Noe în arcă (Încerc să-mi construiesc în jur un templu). În esenţă, templul lui Florentin Palaghia este o corabie, ridicată de pe lacul Bicazului, unde s-a jertfit un alt bun de-al său (ranforsând marele zid de beton din inima Carpaţilor Moldovei cu propriu-i sânge, precum meşterul Manole), purtată pe oceanele lumii, pe apele Senei şi mai ales prin cele primordiale; templul lui, adăpost de amintiri, este un vas care zboară prin a patra dimensiune, cu două aripi născute, a treia fiind însăşi cârma, lucrată în stil florentin de poet şi udată cu sângele lui, lăsând o urmă, atom cu atom, prin lumi şi universuri, spre infinit. Acelaşi templu-corabie, pe care Florentin Palaghia l-a construit din fala pădurilor de pe meleagurile natale, din esenţe de suflet adunate în inimă, se îndreaptă spre lumina primară. Introspectiv, explorând legătura dintre om şi izvorul primordial al inspiraţiei sale, însăşi lumina dătătoare de viaţă, se regăseşte ca un prunc alăptat  „la ugerul luminii primare”. Lipsit de griji şi de afec-tele acestei lumi, el invită cititorul să se conecteze cu propria sa experienţă a profunzimilor, adâncimilor şi înălţimilor agravitaţionale. La Florentin Palaghia, libertatea este ca un râu slobozit în marea eternă şi nemărginită, care devine sursă de viaţă, de regenerare. Astfel, împreună cu el, cititorul călătoreşte spre origini, pe care el le arată aşa cum au fost: esenţialmente pure! Prin referirea la „uger”, acesta este arătat ca un canal al hranei, lumina devenind singurul „aliment” din lumea cealaltă.
 

       
     Poetul cuprinde, deopotrivă, maternitatea şi spiritualitatea, ambele fiind pânze ale corabiei-templu. Până la „marea trecere”, „teritoriul meu melancolic” reflectă o cale, nedefinită, dar bogată în podișuri și văi, suferințe și bucurii ale vieții, măsurate „ornicul”, simbol al timpului care nu iartă petrecerea în trup, peste care, totuşi, se aşază „frunze imense de măslin”, dintr-o livadă cu pomi întrupaţi din străbuni, frunzele fiind pace,  înțelepciune și continuitate; îmbrăcându-l, acestea îi aduc haina binecuvântării divine.
     Într-un peisaj fantastic, între realitate, experienţă şi imaginaţie, călătoria împreună cu florentinul cavaler moldav duce pe „Continente terestre înțesate cu trupe bizare și cai în buiestru” (La ugerul luminii primare), spre un palladium, precum al Troiei, dar lumea lui nu e doar mitică, ci mai ales misterioasă, necunoscută nouă, dar la care tânjim, citind vers cu vers. În această călătorie, frica, duşmanul omului, dispare, poetul mărturisind această stare de curaj înălţător: „Zău că nu-mi mai e frică, / mi-a crescut de aseară printre aripi / o aripă” (Bagaje, o ultimă revizie). Dintr-un exil parizian – locul de unde aşteaptă plecarea – Florentin Palaghia ne convinge că oriunde poate fi restabilit un acasă perpetuu, din care pleci mereu şi unde te întorci mereu. Zgomotul cotidian este pentru el o interpretare perpetuă a Ciocârliei, care mai unge rana dorului de mamă, de tată, de sângele străbunilor, de pământul poporului său. Sensibilitatea lui filosofică îngemănată cu harul coborât în peniţă produc o adâncă meditaţie despre viaţă şi moarte, iubire şi jertfă, om şi cosmos. Un act de reflecţie continuă se produce citindu-l. Sunt multe răspunsuri legate de fragilitate şi efemeritate, dar şi de speranţă şi pace. Întrebările îşi pierd semnele de la capete, se estompează şi se traduc în vise înstelate. Un rol aparte îl are legătura lui cu sacrul, cu fiinţele cerului, care-l însoţesc în această călătorie fără sfârşit, într-un univers nemărginit („Târziu, când totul se potolește / și vidul se transformă în riduri, / mă întreb de ce nu ajung / niciodată – Călătorie în sacru).
Și, poate, în tăcerea care urmează, vom învăța și noi să ne simțim a treia aripă crescând în noi - nevăzută, dar vie.
     L-am citit pe Florentin Palaghia ca pe o rugăciune în vers, ca pe o taină care se deschide doar celor ce cred în miracolul cuvântului. Poezia sa nu se explică-se trăiește, se respiră, se lasă să te lumineze.