|
nu aparţinem nici unuia. nimănui.
doar spaima ne leagă huind străin
odată cu masca gloatei căzând între
privirile docţilor pe dalele din Capernaum
unde vindecarea posedatului nu era decât
strivirea turmei între împărăţie şi groaza
instituită de sutană - javra ce nu lasă boii la fân
însă nici ea, de-atâta zdroabă, nu se-nfruptă
groapa spoită în care smeritul
smochinit de litere a învăţat să iubească
dezvăţându-se mai apoi într-o lume
a ochilor de pește, de care ne agăţăm ca morţii
în giulgiul iubirii, până ce ea însăşi urlă
înnebunită pe ecrane, din difuzoare contaminând
ziua cu noaptea, din turle şi catedrale
şi celelalte uzine ale domnului
ce-s tot atâtea cărări de teamă
dezicându-ne, spre a trăi mai departe
din aplecarea noastră pentru regatul crucilor.
când pielea noastră-i ciuruită
de nepăsarea lumii, mai e unul fără de lepră
ori e doar erupţia în miasme a spaimei organizate?
o neştiută ruşine naște gratiile însingurării
urii de sine, învinuindu-ne, suspectându-ne
în era de gheaţă întinzându-se lent peste noi
unde e mâna fără de tremurul fricii
nu fiindcă vrea, ci din netulburare?
unde întemniţatul este mult mai presus decât
pietonii constipaţi de suspiciune şi spaimă
taţii şi fii, toţi cei ce denumindu-se
nu-şi mai aparţin, cei care la fiecare pas
îşi pomenesc odraslele, consoarta de parcă
nu s-ar şti în taină de pe acum dispreţuiţi
tocmai de aceştia din urmă
cu toţii bolnavi de ieri.
Copilul meu, Talitha, o agrăire, ce-i vamă poverii coborâte
prin acoperiş, trecând răspunderea unei vieţi în mâinile
de cealaltă parte, slăbitele mâini ale turmei
trecându-şi cu binişorul momeala
ura de sine, vieţile netrăite, eșuate.
Omu´nieu. - şi-o spune doar femeia munților.
omul acesta, cu zorile şi chindiile lui.........
|
