ANDREI ZANCA

                   (1952 - 2022)

                          
              OBEDIENȚA ȘI CONFORMIȘTII
                     dezbinări, alienări, blocaje

                 multe rămân nespuse, vreme de o viață
                 și tocmai ele o mistuie încetul cu încetul.

Originea acestei afirmații, gândurile sunt libere, este străveche. Apare deja la Cicero, însă e firește, mult mai veche. Ea este in- tensificată și celebrată în Germania prin 1780 și editată prin 1842 sub forma populară a unui cântec răspândit cu fervoare până în zilele de azi, mai pretutindeni.

În context simplificat, ea constituie reacția poporului la oprima- re, subordonare, obediență totală, exploatare dictatorială, însă și față de alte situații, ca o replică de necontestat. Dacă ne gân- dim însă mai profund, ea constituie ceea ce azi ar putea fi numit, în mod aproape paradoxal obediența acelei corectitudini politice, cu iz de autocenzură treptată și abia băgată în seamă, ale cărei încălcări, deschide pe loc intrarea în joc a răspânditului  fenomen de etichetare, de lipire definitivă a unor etichete facile, cu repercursiuni irevocabile în mințile simpluțe, pătrunse lent de igrasia ideologiilor beznei.

Așadar, fățărnicia, ipocrizia cu moț, minciuna cu două fețe, subtil inculcate. În perioada interbelică, un filozof cu volume gustate de publicul larg, spunea despre comuniști: una spun, alta gândesc și cu totul alta fac. Una e să spui lucruri anoste, pentru că „așa se cuvine“ și-n același timp să gândești cu totul altceva, lucruri care „nu se cuvin spuse“, care circumscriu însă un adevăr.

Între zona lăuntrică a adevărului amușinat, dar amuțit și exterio- rul păstrării conveniențelor se cască un gol catastrofal. Și iată, tocmai aceasta este celebrată într-un cântec lansat cu patos, și cu o jubilată satisfacție de „superioritate”, chiar și-n zilele de azi. Trecând peste reacția lesne de înțeles a răspunsului dat – cu celebrată superioritate, cu ifosele unui totalitarism radical și-al unei oprimări inimaginabile – el, acest răspuns, această replică „mântuitoare“, așterne justificator, calea obedienței și-a mândrei slugărnicii, prin denotarea „șansei“ gândului neexprimat, „liber“, ca și cum s-ar spune cu o satisfacție imberbă: sunt slugarnic, obedient, însă, gândurile sunt slobode, nu le constrânge nimeni, sunt libere!

De aici și existența a numeroase categorii de oameni, din care pomenesc aici doar lichelele, căci mi se par cele mai rafinate, cele mai subtile. La ele, între aceste două zone, cea lăuntrică, a libertății gîndurilor, vorba cântecului, și cea externă, există o continuă alternare, încât nu mai știi ce să crezi. E o confuzie intenționată, prin care se cade în capcană extrem de ușor.

Doar o persoană șantajabilă ajunge azi într-o funcție de răspundere. Majoritatea populației se descurcă, iar ceilalți, cei adevărați, străbat cu decență greutăți de tot soiul. Unii răzbesc răbdător, alții se descurcă. Să aducem așadar, un imn de slavă cântecului de miro-nosiță, pe baza gândurilor atât de slobode.

Acest fenomen constituie însă o problemă fundamentală a omului pe parcursul întregii istorii. O legitimare a fățărniciei, ipocriziei, minciunii cu două fețe, o nișă împăcată în contextul conștiinței, atât de ignorate până în zilele noastre în orice context. Am evidențiat de mult acest lucru într-un eseu în care invocam introducerea unui treptat și aprofundat studiu al conștiinței, începând încă din clasele primare, și apoi dezvoltat treptat în toate clasele următoare până la absolvirea școlii ori a gimnaziului sub forma unei materii separate a studiului aplicat al conștiinței. Însă, gân- durile sunt libere, nu-i așa?

Fiecare se întreabă azi, cu neliniște, cu o continuă suspi- ciune, cine e cel din fața mea, indiferent că e cunoscut, necunoscut ori prieten vechi. E starea de neîncredere semă- nată de acoliții beznei în noi. O neîncredere în fiecare, și mai ales în sine, fară a te mai putea recunoaște, în cele din urmă, nici măcar pe tine însuți. Majoritatea oamenilor simt nevoia stringentă de a fi conduși, așteaptă un conducător și se supun acestuia lejer, atât din comoditate, cât și din teamă.

Îmi aduc aminte, când am venit prima oară în Germania. Trebuia, spre a obține după studii, diploma de la universi- tatea din Freiburg, să fac înainte o practică la o firmă. Inginerul de acolo, un om absolut imperturbabil (tot ca reacție germano-elvețiană, de sorginte britanică, apropo de acceptarea, legiferată tacit a acestui soi de duplicitate, ipocrit asumată), și cu care m-am împrietenit pe parcurs, i-a spus când-va, mult mai târziu, soției, „Dacă soțul tău s-ar fi născut aici (!!!... AZ), mulți nu i-ar fi ajuns nici la degetul cel mic“ – Sie wären nicht imstande ihm das Wasser zu reichen …

O dovadă clară a faptului că el m-a ascultat cu adevărat, deseori, deși era mereu tăcut. L-am pus așadar, deseori pe gânduri cu prerorațiile mele, însă what can I do, se ostoia el în zona lăuntrică, pentru el în mintea lui, nu-i așa? De aceea, se pare, îmi și spunea deseori că sunt un idealist istincurabil. Fără de un rictus, însă.

Pe atunci, acest lucru mi-a dat de gândit. Nu înțele-geam: nu eram tot eu, cel venit de pe un anume me-leag și cel de aici și acum? Însă, iată că nu era așa, nici în mintea acestui domn..........

mai mult........