VIOREL DĂDULESCU

           
                Nimic nu mai este așa cum a fost

      Vremea aceea de primăvară târzie era tot mai rece, de parcă, printr-o ciudată inversare a anotimpurilor, iarna abia se pregătea să sosească, nicidecum să se încheie. Cerul era la fel de întunecat și neguros ca la mijlocul primei luni a anului, iar soarele răzbătea rar și cu greu prin masa compactă de nori cenușii, trecând prin câte o spărtură anemică ce se închidea rapid, ca și cum ar fi fost o fereastră ori o ușă deschisă pentru o clipă de o gospodină grăbită să alunge din casă pisica.
      Printre picurii sâcâietori de ploaie măruntă – sau să fi fost bruma de noaptea trecută care se hotărâse, în sfârșit, să se prelingă de pe frunze și de pe streșini? – se îndrepta agale spre una dintre puținele terase deschise atunci. Era prima zi de Paști. Unde să fi mers în altă parte? Din când în când pașii îi erau acompaniați de câte o plescăitură discretă, semn că pelicula de apă ce lucea stins pe asfalt reușise să intre în cine știe ce crăpătură din talpa pantofilor vechi de un an. De după colțul străzii apăru silueta firavă a doamnei Elvira. Purta o pălăriuță cochetă aidoma celor de pe la începutul secolului trecut, o structură complicată din dantelă odată albă, acum fildeșie, care îi acoperea părul cărunt, aranjat cu grijă în bucle mărunte, ține într-o mână nelipsitul baston din bambus subțire și mâner argintiu, și în cealaltă o umbrelută ce o apăra de stropii mărunți sau, poate, o ridica ușurel deasupra trotuarului, astfel că înainta mai degrabă plutind deasupra oglinzii întunecate a asfaltului decât făcând o succesiune de pași grăbiți.
   – Am cumpărat ieri două verze mici, dar atâta-s de grele că nici nu-mi mai vine să le iau din cămară, i se adresă fără nici o altă introducere. O porcărie. Nimic nu mai este cum a fost, spuse și dădu a lehamite din mâna cu baston, ce semănă, pentru o clipă, cu bagheta unui dirijor care conducea o orchestră invizibilă. Hi, hi, hi, se auzi de prin nori un cor de râsete ironice. Era stolul de pescăruși care traversa orașul.
      Probabil locuia undeva în apropierea terasei suspendate pe jumătate deasupra râului, asta judecând după cât de des ajungea acolo, de câteva ori pe zi, ca și când ar fi făcut câteva pauze scurte între orele unui program prelungit de muncă. O sticlă de jumătate cu apă minerală și o vodcă „mică”, băută grăbit, urmată repede de a doua, consumată mult mai lent, îi țineau mereu companie, în timp ce povestea cu unul sau cu altul, niciodată cu una, despre câte în lună și în stele.

Din când în când dispărea discret, doar pentru a reveni tot acolo în scurt timp pentru a repeta același ritual, așa că un observator neavizat ar fi putut crede că nu a lipsit nici o clipă.
    – Haideți să vă iau de braț, sper că nu vă deranjează, se alunecă, nu pricep de ce n-or lăsat drumul așa cum era, pavat cu piatră cubică, a trebuit să pună asfaltul ăsta pe care îți poți rupe gâtul. O mizerie. Nimic nu mai este cum a fost, concluzionă, după care îi puse cu delicatețe mâna pe braț, iar el simți cum merge mult mai ușor, apraope că plutește deasupra străzii, de parcă ar fi fost și el ridicat de la pământ de umbreluța aceea minusculă, care, hotărât lucru, nu oprea nici un strop de ploaie.
    – Lui îi plăcea foarte mult varza călită cu carne, nu știu de ce, poate așa îi făcea maică-sa acasă, eu n-am cunoscut-o, rosti ea golind primul pahar, în așteptarea celui de-al doilea ce urma ce urma să fie băut pe îndelete, după ce se instalaseră la una dintre mesele lipite de balustrada terasei. Îi făceam în fiecare duminică când stăteam acasă și nu ieșeam în oraș. Îl răsfățam, ce mai încoace și încolo. Dar ce bărbat frumos… chiar merita. Toată lumea se uita după noi pe stradă când mergeam braț la braț. Știi cum e. Ce bărbat, ce bărbat, spuse din nou doamna Elvira privindu-l, și el simți că îl compara cu acel tip nemaipomenit și rezultatul nu era în favoarea lui. Îi apretam toate cămășile, continua ea, pantalonii îi erau călcați cu dungă de puteai să te tai în ea, iar pantofii erau lustruiți oglindă, puteai să-ți aranjezi frizura dacă te priveai în ei. Cum pleca mereu în inspecții, că era plecat toată săptămâna, doar vineri seara sosea acasă, îi puneam în geantă peria de pantofi și o cutie cu cremă de ghete cu ceară de albine, dar ce cremă, așa ceva nu se mai face astăzi, ce să mai vorbim. Dar și el se îngrijea, era foarte pedant, ajungea acasă la fel de aranjat precum plecase, de parcă nici n-ar fi ieșit din apartament. Niciodată nu l-am întrebat unde mergea el așa de des în inspecție, și cum de putea veni înapoi ca scos din cutie, poate avea treabă prin toată țara, că doar trenurile circulă peste tot, și el acolo era angajat, avea o funcție importantă, de inspector la căile ferate. Și Ghizi îl aprecia, pe ce bărbat ai mâna tu Elvi, îmi zicea și mai mânca o bomboană cu mentă, ce bomboane erau pe vremea aia, nici bomboanele nu mai sunt cum au fost. Ghizi e prietena mea, ce femeie, ce femeie, s-ar fi putut mărita cu oricine, nici una dintre noi nu-I ajungeam nici până la degetul mic de la picior, și avea niște picioare splendide, așa picioare nu mai vezi azi nici la balerine, dar ea nu și nu, nu vroia pe nimeni, și câți nu i-au făcut curte, chiar și contabilul-șef de la Poștă, domnul Panait. Buchete mari de hortensii îi trimitea în fiecare săptămână, dar ea le lăsa pe birou, că lucra și ea tot la Poștă, de ce să le iau, să-i dau degeaba speranță băiatului?, așa îmi spunea, poate le lua femeia de serviciu când făcea curat, iar el îi ducea altul săptămâna viitoare, vinerea, numai vinerea, îi pune o invitație în fiecare buchet, stimată doamnă Ghizela, așa începea fiecare invitație, vă rog respectuos să binevoiți a lua în considerare o relaxare în ziua de sâmbătă – și urma data, ca să fie totul clar, căci domnul Panait era obișnuit cu termenele exacte – la piesa “Un om cu o floare” sau la ce piesă o fi fost în sâmbăta aia, că îi trimitea buchet cu invitație în fiecare vineri, apoi a schimbat florile, a trecut de la hortensii la anemone, ce domn, ce domn, azi nu mai găsești așa ceva, dar Ghizi nu și nu, mă rog, nu era ea interesată, chit că noi îi tot spuneam tu fată pe cine tot aștepți, nu-l vezi că-i ............

mai mult........