CHRISTIAN W. SCHENK

                     INCOMODUL EMINESCU
                                  - ieri și azi -
                     

Poezia „La 1 Mai” (1873), publicată în revista Timpul, surprinde cu forța sa egalitaristă: „Muncitorii zidesc cu sudoare / Un viitor de aur pe pământ…”
Aceste versuri au produs un „zgomot” în cercurile con-servatoare din redacție – era o lăudare a colectivului și a muncii grele, într-o epocă dominată de elite boierești. Riscul? Poezia a fost percepută ca „periculos socialistă”, etichetă care i-a rămas poetului până târziu, chiar și până în realitățile contemporane! Ca impact imediat, Eminescu nu a fost urmărit penal, dar a fost întâmpinat cu suspiciuni, i s-au atribuit dorințe nemaiauzite de reforme sociale. A fost vorba de o stigmatizare ideologică — poetul a fost catalogat ca „periculos” pentru stabilitatea socială.
Poezia „Epigonii” (1870) e un manifest programatic despre datoria autentică a poetului: „Când privesc zilele de-aur…” (la înaintași, o „mare de visări dulci și senine”), urmată de reproșuri dure la contemporani: „…privirea scrutătoare / ce nimica nu videază” — poeți fără viziune, doar mimetici. Eminescu cere sinceritate și rol social real pentru poezie: „Poezia e sacralizarea realului” — nu o repetiție sterilă, ci o transformare a lumii concrete.
Eminescu nu era doar poet, ci și publicist etic, un etalon al corectitudinii: în articolele din Timpul, critica era direcționată spre demagogie, pe care o vedea ca „răul esențial”. Insista pe meritocrație: „Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.”
În literatură și politică, era un avocat al justiției, mobilizat pentru cinste și transparență, cu o viziune morală puternică. De ce a rămas nepopular printre cei puternici? Elitele conservatoare l-au dorit un poet „naționalist”, dar nu și critic. Pentru că a vorbit despre eșecul mediocrității, nu i-au iertat atitudinea.
Socialiștii l-au proclamat „avansat”, dar au refuzat critica sa față de demagogie forțată și colectivism mecanic. Autoritățile regimului comunist l-au invocat, dar i-au șters libertatea de critică adusă în aceste texte.
Mulți se regăsesc în critica sa la adresa unor „pseudo -elite”, acei „epigoni” care s-au înălțat fără valoare reală, dar au dobândit putere exact ca și în zilele noastre. Ei l-au perceput ca pe o amenințare – iar azi?

Mult zgomot încă stă ascuns în umbrele responsabilităților publice. Autenticitatea e rară și incomodă. Ca și în timpul lui Eminescu, azi e mai ușor să fii conform decât să fii original și sincer. Poetul-moralist rămâne activ relevant. Avem nevoie de critici ai demagogiei, nu doar de confirmări ale status-quo-ului.
Nici o putere nu-l iartă pe critic. El deranjează – și asta e, de fapt, rolul său civil fiindcă Epigonii încă există! Vedem replici lipsite de substanță, reacții lipsite de viziune. În politică și cultură, „epigonii” domină scena deci atenție la iluzii.
Mihai Eminescu nu e doar poetul favorit al românilor — este un veritabil luptător moral în arenă. Îl apreciază cei care au curaj, îl ignoră cei slabi de caracter. Dacă îl ignorăm astăzi, nu e vina lui, e vina noastră. Eminescu a fost un pionier al jurnalismului polemic de înaltă ținută, impunând o retorică echilibrată, evitând atacurile la persoană. A ținut să demonstreze că lupta argumentelor stă în forța ideilor, nu în insulte: „Dacă combateţi formele exterioare ale fondului, băgaţi de seamă a o face din punct de vedere absolut estetic, rece și judecător raționalist … nu cu pamfletul ridicol …”
Astăzi, paradoxal, teritoriul polemicii se confundă adesea cu tribunalul afurisirii – descurajând dialogul rațional care l-ar fi onorat pe Eminescu. Ironia lui nu era gratuită – era calculată, o justiție zâmbitoare: „Ura noastră pentru voi nu va mai fi un simţământ, ci o raţiune … ura cea surâzândă a logicii … e justiția.” 
Această retorică a contrastului – umor înfiorător, nu ură – este azi aproape dispărută din dezbaterile publice. Un instrument esențial: întrebarea care nu caută răspuns, evocând indignare, neliniște, autoprovocare: „Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? …” (din Dumnezeu și om). Prin aceste fraze, Eminescu direcționează privirea cititorului spre propriile lucruri nerezolvate – o metodă pedagogică pierdută azi.
La Timpul, împreună cu Partidul Conservator, Eminescu critica valorile burgheze, dar nu refuza modernizarea. Cerințele erau stricte: Administrația trebuie să fie profesională; nu să fie plină de „nulități venale”. Politicienii să evite frazele goale și patriotismul teatral.
Dureros de actual – în era discursurilor de presa promisiunilor preambalate.
După moarte, Eminescu a devenit simbolul național – recitat și expus în școli, lansări culturale și campanii politice. Observator Cultural remarcă că semnificația acestui simbol a fost redefinită: din poet liber în instrument ideologic. În interbelic: unirea prin cultură. În comunism: ideologizat, dar selectiv – „național- comunist”. Astăzi: folosit de cele două tabere (unionistă și moldovenistă) în Republica Moldova.
Iată o lecție morală pentru vremurile noastre: argument și stil – polemica nu e documentar TV, e duel de idei. Ironia rațională – atinge mai profund decât urletul ideologic. Politica ca datorie, nu spectacol – Eminescu a cerut meritocrație și onestitate. Azi, lipsesc ambele. Simbol viu = responsabilitate – folosirea lui pentru scopuri electorale trădează lipsa de respect.
Așadar, stilistic și retoric, Eminescu a fost jurnalist și poet cu rigoare logică, umor atent, întrebări neînecate ............

mai mult........