Christian W. Schenk

                                                                                                              

Web Design

 

                               Christian_W_Schenk - alt

 

        CHRISTIAN W. SCHENK
                                              

 

                   Adevărul în curtea vanităților


Adevărul nu știe să se poarte frumos. Aici începe scandalul. Nu pe ușă cu zâmbetul potrivit. Nu admiră din politețe. Nu unge vanitatea înainte de a spune ce vede. Vine drept. Uneori prea drept pentru o lume obișnuită să meargă strâmb, dar cu maniere. Minciuna are salon. Are parfum. Are diplomație. Are vocabular mătăsos. Are talentul murdar de a numi valoare ceea ce este doar ambiție găunoasă cu haină bună. De aceea circulă ușor. Nu cere nimănui să coboare de pe soclu. Îl mai și lustruiește puțin. Omul declară solemn că iubește adevărul. Îl iubește până în clipa în care adevărul îi atinge obrazul. Atunci, brusc, adevărul nu mai este adevăr. Devine lipsă de tact. Răutate. Invidie. Venin. Obsesie. Ton nepotrivit. Caracter dificil. Cuvintele de apărare sunt multe. Curajul de a se privi în oglindă este puțin. Foarte rar suportă cineva să i se spună limpede că pagina lui este slabă, umflată, imitativă, obosită, găunoasă, solemnă fără necesitate, adâncă doar prin întuneric artificial. Cei mai mulți nu aud observația asupra paginii. Aud o insultă la persoană. Nu disting între operă și oglindă. Se privesc în text ca într-o vitrină și, când cineva observă că sticla e murdară, cred că li s-a atacat ființa. Aici începe mica noastră monarhie de carton. Fiecare își poartă în piept un împărat minuscul, sensibil, răsfățat și foarte ușor ofensabil. Nu vrea judecată. Vrea confirmare. Nu vrea exigență. Vrea lumină bună. Nu vrea critică. Vrea binecuvântare cu dedicație. Minciuna știe asta. Îi aduce tronul, perna, baldachinul și, la nevoie, o gardă de onoare formată din amici interesați. Adevărul nu aduce nimic. Eventual un scaun tare și o oglindă rece. De aici ura. Nu față de cruzime. Față de proporție. Critica literară, în România ca în multe alte locuri, s-a umplut de curtoazie interesată. Nu mai judecă opera.
Administrează relații. Împarte indulgențe. Face trafic de amabilități. În loc de diagnostic dă certificate. În loc de criteriu dă apartenență. În loc de verdict dă o aluzie moale, să nu se supere nimeni util. Criticul care laudă este invitat, salutat, pomenit, citat, fotografiat, folosit. Criticul care spune exact unde cade pagina devine suspect. Nu i se combate observația. I se reproșează tonul. 

       
În România, tonul deranjează mai tare decât impostura. O prostie spusă suav e socotită mai civilizată decât un adevăr spus fără dantelă. Nu întâmplător o voce ca Magda Ursache rămâne atât de incomodă și atât de necesară. Nu fiindcă ar țipa. Tocmai fiindcă nu țipă. Spune. Taie. Pune degetul pe locul bolnav. Nu confundă politețea cu anestezia. Are curajul rar de a spune adevărul fără să-l transforme în spectacol. Are acea verticalitate pe care mulți o invocă la festivități și o evită în viață. Literatura română, când mai are noroc, are nevoie de asemenea oameni. Puțini. Rari. Nefolositori pentru recepții. Necesari pentru adevăr. Mulți dintre cei care se numesc critici nu mai slujesc literatura, ci rețeaua din jurul ei. Nu apără valoarea. Apără confortul unei circulații reciproce de complimente. Eu te menajez pe tine, tu mă menajezi pe mine, iar între noi se va numi colegialitate ceea ce este, de fapt, complicitate cu mănuși. Într-un asemenea climat, orice om care refuză trocul devine indezirabil. Strică piața indulgenței. Tulbură mica bursă de vanități. Amintește, aproape indecent, că o carte poate fi și slabă, nu doar lansată. După atâtea sute sau mii de cărți care de-a lungul timpului mi-au trecut prin mână, ca traducător, ca editor și ca simplu cititor, știu foarte bine că hârtia nu suportă chiar orice. Și, privită din această perspectivă, nici cititorul nu ar trebui să suporte chiar tot. Și nici nu suportă. Pleacă. Închide cartea. Uită numele. Iar uitarea este uneori cel mai exact critic literar. Scriitorul suportă greu critica sinceră tocmai fiindcă prea des nu-și iubește opera, ci legenda despre sine. Acolo e nodul. Dacă îi spui că un pasaj e fals, înțelege că i-ai negat destinul. Dacă observi repetiția, strigă neînțelegere. Dacă demontezi patetismul de umplutură, se refugiază în suferința creatorului nerecunoscut. Este vechiul reflex al semidocției răsfățate: când nu mai are argument, se declară neînțeleasă. Mulți spun că apreciază sinceritatea, dar numai cu o condiție: sinceritatea să semene perfect cu admirația. În rest, orice rezervă devine agresiune. Orice nuanță devine atac. Orice diagnostic devine execuție. Aceeași boală se mută imediat în spațiul public. În politică, adevărul e primit ca o rudă incomodă care vine fără să anunțe și pune întrebări. Minciuna, în schimb, este doamna de onoare. Pudrată. Festivă. Multiplicată seară de seară de guri foarte sigure pe ele și foarte goale pe dinăuntru. Politicianul de azi vorbește despre principii cu gravitatea cu care un ospătar obosit ar comenta teoria relativității. Are ton. N-are substanță. Într-o asemenea lume, cel care spune adevărul nu este urât fiindcă greșește. Este urât fiindcă încurcă mecanismul. Strică muzica în sala de bal a ipocriziei. Spui adevărul despre un partid și devii radical. Despre un minister și ești neconstructiv. Despre o revistă și ești conflictual. Despre o uniune și devii dușman al valorilor naționale. Ce repede se umflă în România decorul până la rang de altar. Ce ușor orice observație concretă este prezentată ca blasfemie. Am cunoscut mecanismul acesta nu din cărți, ci pe pielea mea. În 1986, pentru că am scris împotriva demolărilor ceaușiste și împotriva acelei „sistematizări” care voia să facă ordine cu buldozerul în memoria oamenilor, am devenit persona non grata. Nu era prima dată când adevărul ....
............

mai mult........

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Walter Serner] [Andrei Zanca] [Miron Kiropol] [Adrian D. Rachieru] [Magda Ursache] [Nicolae Silade] [Mircea M. Pop] [Eugen D. Popin] [Delia Muntean] [Mircea Pora] [Paula Barsan] [Rosemarie Haines] [Anna Ahmatova] [Nykolai Rubtov] [Christian W. Schenk] [Alexandru Cazacu] [Muzeul diasporei] [Leonida Ivel] [Mihai Merticaru] [Ivan Pozzoni] [Dorina Magarin] [Dorin G.Tilinca] [Dan Danila] [Odile Popescu] [M. Papastephanou] [Christian W. Schenk] [Nelu Bradean Elbiger] [Florentin Smarandache] [Ioan Moldovan] [Diana Carligeanu] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]