|
poemul uitării
bătrânul vede singurătatea
ca un abis ce-și recită sieși poemul uitării.
clipele i se desprind precum frunzele
unui calendar care știe
că timpul nu mai are vârfuri
ci doar margini albe cum halatele de spital.
absețe cu ochi goi înfloresc în orice cotlon.
îndelungi neputințe se prăbușesc
ca niște monede într-o pușculiță spartă.
doar el se perindă încoace și încolo
prin fața oglinzilor ce se privesc între ele
până când uită care a fost prima.
numai fereastra – rană prin care urmărește
cum mor zilele ca niște păsări
ce nu mai știu drumul înapoi – îl mai desparte
de cel ce a fost. în casă e peșteră de tăceri.
nici dumnezeu nu mai bate la ușă.
bătrânul încetează să tragă perdeaua -
lasă lumina să intre atât cât să nu îl vadă nimeni
și poate într-o zi când va fi uitat de tot
fereastra se va sparge de tăcere
și nu va mai durea.
de-a pescuitul
tata spunea că fiecare
e așa cum îl îndeamnă inima să fie
că ne prindem cu toții într-un joc fulgerător -
fluturi minusculi de noapte - și e o muncă
de fiecare clipă să rămâi nepătat.
încă nu știu ce le-aș putea spune
celor ce își trec compasiunea de pe un picior pe altul
au gerul tăios în cuvinte și uită că blândețea
se crește la foc mic
pentru ca oamenii să lege rod bun.
știu doar că fiecare va rămâne în talion
cu peștii pe care îi prinde.
nevăzutele răni
în diminețile de toamnă
când ploaia nu mai răsună în geamuri metalic
cum gongurile chinezești
hoinăresc pretutindeni până când spre seară
uit de mine însămi undeva pe străzile pe care
lunecă un adagio de vioară...........
|
