ȘTEFAN MELANCU
           

                            Ithaca, mon amour

     SÂMBĂTĂ, 6 MARTIE, MOȘII DE IARNĂ ÎN CUMPĂNA ZILEI. Salcia lui Ur e tot în margine și mugurii ar trebui să-i plesnească odată cu oglindirea în apa Debarcaderului. Locul de alături e însă gol. De câteva zile, din chiar seara când Cali și-a găsit sfârșitul alergând după Iacinta în fața casei alor ei, Alexi a putut vedea absența dulăului alb de lângă salcie. A doua zi, fiind trecut de orele dimineții, coborâse din cameră mergând să-l conducă pe Ulin, care comandase un taxi să ajungă la gară. După ce și-au luat rămas bun în poarta Debarcaderului, s-a oprit câteva clipe la salcie, resfirându-i între degete ramurile sticloase și încă amorțite de duhul iernii interminabile, deși este deja început de martie. Sub adierea vântului și în răcoarea ninsă dinspre undele apei, văzuse încă o dată cum locul adâncit în care dulăul alb își tot făcuse veacul era gol ca și cu o seară înainte. Ridicându-și însă după aceea privirea și uitându-se spre fâșia paralelă cu apa lacului, lipită de deal și din care Ur îi spusese că începe intrarea în Calea Romană, îi păru că-i zărește blana lățoasă unduind într-acolo. După care, un nor mov, precum cel care împânzea cerul cu o toamnă în urmă la Casa Tauffer cu Alia, și-a aruncat instant umbra peste întreaga zare, Alexi nemaivăzând nimic. În aceeași dimineață, înainte de a pleca la gară, Ulin îl chemase la el în Vale, bând împreună cafeaua în cameră și fumând alături de el – cândva, cu un an și ceva în urmă, când venise în Silvania și o văzuse și pe Im, îi spusese că în ultima vreme fumează doar ocazional. Așa cum o fac și acum când mă întâlnesc cu tine, reluase și de această dată aruncând rotocoale albăstrui prin fereastra întredeschisă spre apa Debarcaderului. Haide cu mine în Vale, îți iei o pauză de Jiul de Târg și inclusiv de Iacinta, e timpul, nu crezi? Nu acum, poate ceva mai încolo! îi răspunsese fără însă o convingere deplină.
     O vreme, Alexi trecu apoi – neeuclidian, iluminându-se parcă – prin mai multe coduri de realitate. Toate cu adevărat posibile. Mai întâi: îl conduse, totuși, pe Ulin la gară chiar dimineața foarte devreme, răzgândindu-se în poarta Debarcaderului la venirea taxiului. În gară, printre puținii călători adormiți încă în aerul molcom al dimineții îngemănate

       
în umbra lichidă a semiîntunericului, i-a ținut companie pe peron câteva minute până la sosirea trenului dinspre Bania. Un intercity cu șase-șapte vagoane a căror culoare albastră era impregnată de praful învechit de zile și spălăcit de ploaia măruntă și rece căzută în timpul nopții. Ai grijă la rezerva de liniște și la îngerii sufletului! i-a spus Ulin înainte de a urca, oarecum ezoteric și îmbrățișându-l fratern. Și poate îmi calci totuși Valea, a mai adăugat în ușa vagonului. După care, traversând orașul prin centru, Alexi a putut privi venind spre el ultime licăriri de stele din Ursa Mică, încă vizibile pe cerul dinspre răsăritul pregătit de o nouă zi. A luat la pas drumul întreg până în Debarcader. Orașul, adormit, i se părea el însuși o insulă așezată cruciș peste un climax de timp înghesuit în forme indefinite, cu un Eumeu (îi trecu prin cap) încă nerecunoscându-și stăpânul-rege (orgoliosul Ulise!), încâlcit și mânând turme de porci vărgați într-o pură iluzie trecând peste o reală realitate. Stăruia încă în acest gând când a intrat în cameră, cu Ra încurcându-i-se printre picioare și mirată de drumul făcut de el atât de devreme. Prinzând-o în brațe și netezându-i blănița, Alexi și-a amintit brusc momentul în care o luase, mică-mică, din apartamentul Iacintei care-l așteptase zâmbindu-i a surpriză cu ea în brațe și pregătită să i-o înmâneze. Am cules-o de pe drumuri! îi șoptise Iacinta. Miau-miau! îi șoptește acum Ra cerându-și obișnuitul tain al zilei. 
     Apoi, o altă felie ivită în codul realității din aceeași zi. A sunat-o imediat și în mod repetat pe Iacinta și, nerăspunzându-i, îi scrisese după aceea spunându-i cât de rău îi pare pentru tot ce i se întâmplă. Să-mi zici dacă pot să te ajut cu ceva, și vreau să ne vedem! Fără niciun răspuns însă, tăcerea ei continuând în zilele care au urmat. Ba, nu, Iacinta i-a scris totuși câteva ore mai târziu, spunându-i că, da, ar putea-o ajuta căutându-l cumva pe Cimbru care pur și simplu a dispărut, și reproșându-i că nu a venit la înmormântarea lui Cali. Trebuia să o faci pentru mine! îi spunea răbufnind de-a dreptul. Iar seara, noaptea de fapt, l-a chemat în poarta Debarcaderului. E haos la ai mei, cu atâtea rude de peste tot venite pentru înmormântarea lui Cali, și cu lucrurile întoarse în toată casa, și e haos și în mine! Mergem la tine, să stăm un pic? Nu, cred că e mai bine să o lăsăm pe altădată! i-a răspuns, deși obișnuința și dorința exista, să o strângă în brațe întinși în pat, să-i mângâie părul, sânii, trupul ei tresăltând la fiecare atingere. S-au întâmplat însă atâtea în ultima vreme, și acum dispariția intempestivă a lui Cali. La adăpostul întunericului și protejându-se sub streașina gheretei de la poartă de vântul tăios pornit dinspre Dealul Târgului a ținut-o în brațe mângâindu-i obrajii reci și părul umed într-o tăcere de nezdruncinat, deși ar fi vrut să-i vorbească mai ales despre gândul ei nelămurit în marginea lui Kundera din ultima noapte dormită la el: răstălmăcirea nietzscheană a gândului mult mai vechi, pitagoreic, da, e adevărat, cele întâmplate se vor mai întâmpla iarăși, ciclic, nimic nefiind nou, nici bucuria și extazul clipei, nici suferința și doliul timpului, într-o ușurătate a ființei mai ușoară decât înșiși aburii vieții. Tăcerea a fost însă mai de preț, lăsând-o astfel pe Iacinta să plece, în noapte și sub faldurile vântului, fără niciun alt cuvânt de prisos.
     Iată însă, după plecarea lui Ulin, și codul realității dinspre Bi, de care Alexi aproape că uitase............

mai mult........