|
Povestea posmagilor
A fost odată ca niciodată
și sper să nu mai fie-n veci,
un orfanel, încătușat că a furat o turtă
și i-au dat într-o îmtunecată temniţă ciomăgi.
La tribunal, un magistrat, înfuriat de caz,
rosti: dacă mai vrea ștrengarul fie-i dat
turtă din pietre de Caucaz
ce de ruină anii n-au cruţat.
Cu lanţuri grele la picioare și aripa-n cenușă
transformată, atâtea lacrimi a vărsat încât cu ele
a-nduplecat și Marea Neagră uriașă,
înverșunată, din suspine izvodit-au stele
aprinse-n cer, mediatoare între ţărână și lumină.
De-atunci sărmanul pietrelor le-a spus
posmagi, căci în Caucaz, nu-s lucrururi rare
stâncile roase toate până sus
de valuri și de timp încenușate,
ce n-au de om și pietre pietate...
S-o fi-ntâmplat ca Maica Precistă atunci să se arate
și lui ca Dochiei, că toate au fost cu curtoazie
așezate și-n dulci moșmoni transformate.
Glas în zadar a dat, zadarnic a pășit
în bezna noţii mare ca într-o pustie,
căci drum bun n-a fost să afle, nici milă n-a găsit,
doar cremenea ce de strajă sta zidurilor prea înalte.
În lanţuri și cu biciuiri o sută
legat între ele ( n-ar mai fi fost de lege!),
sta, și cântecu-i de jale ecou-l împrumuta
ce tot mai trist răsuna pe culmile pribege.
Cu toţii se îndesau ca la pomană,
ca la un teatru, unde neîncetat,
reprezentanţii legilor, bag seamă,
mii de tragedii au pus în act!
La fel s-a întâmlat într-un alt sat
când, de foame mânat, un alt copil, a furat un ou
Apoi sătenii de ștreang l-au atârnat
în timp ce altul, care furase un bou,
se plimba liniștit și habar n-avea
de soarta nefericirului flăcău.
Și oamenii care nu aveau nimic mai bun să facă,
strigau și blestemau în gura mare-l defăimau
pe biet orfan prin piețe pentru-un ou.
Cum criticii astăzi sunt destui, ciudat să nu vă pară
că la nici unul versul meu nu caută-nchinare;
Din toţi cei mari, supus va fi decât de seară
când toate Doamne-n lume îmi par o minunată încercare:
O aripă!
..............
|
