ADRIAN GRAUENFELS
                                              
            Cu Nicolae Tzone la Marea Moartă -
                       Discuţii despre Poezie
           Interviu realizat de Adrian Grauenfels
          «SAREA DIN MAREA MOARTĂ ARE,
         CU SIGURANȚĂ, AUZUL FOARTE FIN...»

[25 noiembrie 2016. Împreună cu Nicolae Tzone. La prânz am plecat din Tel Aviv. Peste un ceas am lăsat Ierusalimul în urmă și am pornit către Marea Moartă. Ne-am așezat pe țărm. La Kalya. Discuția a pornit de la sine...]
AG - Dragă Nicolae, am avut datorită ție, discuții exceptionale aici in Israel, legate de Tzara, Iancu și Vinea, dar și de Gherasim Luca. Mă gândesc că dacă am vorbi, de data aceasta, strict despre tine, ți-aș putea smulge, fară îndoială, mărturisiri, cel puțin interesante. Îți propun, de aceea, fie și în fugă, un alt fel de interviu...
NT- Propune. Sarea din Marea Moartă are, cu siguranță, auzul foarte fin. Sunt convins că și înțelege, cuvînt lângă cuvânt, fiecare limbă a lumii... Te rog însă să nu „fugi”, în timp ce întrebi, ci să stai locului, să pot „înțelege” ce întrebi. Dacă numai aș „auzi” ceea ce întrebi mi-e teamă că aș răspunde previzibil și tern. Și, fără îndoială, inexact. Atunci că de ce ne-am mai încerca flexibilitatea vocii aici, pe țărmul unei mări ce respiră în primul rând Tăcere. Tăcere și Vechime.
AG - Era un fel de a spune, „în fugă”. Voiam, din capul locului, să-ți captez atenția... Am văzut pe drum cum te încânta peisajul, descinderea noastră abruptă sub nivelul zero al planetei.
NT - Suntem împreună la Marea Moartă. Și acest lucru pentru mine este foarte special. Și sunt deja foarte atent. Eu, de mai multă vreme, nu mai sunt cu nimeni nicăieri. Sau aproape cu nimeni. Cu nimeni care nu e cu mine, vreau să zic. Nu eu vreau să fie așa. Dar este așa. Deseori în jurul meu este agitație, vâlvă, este mișcare de cărți și de nume. Sună la lansările de la București ale Editurii Vinea goarna lui Paul Daian mai ceva ca o trompetă pe câmpul de bătălie. Da, sunt centrul acestui nucleu ce pare amețitor în sine, și chiar este amețitor de-a dreptul, dar câți din cei ce-mi sunt alături sunt chiar cu mine?
Câți sunt cu mine pentru că au cu adevărat credința că locul ce-l propun eu este cel mai bun și cel mai onest pentru a fi în lumea literară românească?

       
AG - Este o întrebare aceasta... Foarte violentă. Dar oare nu este orgoliul tău cel care își cere partea aici? Se poate înțelege că ai vrea SĂ FIE CU TINE cei care sunt cu tine tocmai că îți dorești SĂ FIE CA TINE...
NT - Doamne ferește! Cum să vreau să fie CA MINE cei ce sunt cu mine și lîngă mine? Îmi sunt arhisuficient! După 26 de ani neîntrerupți de EDITURĂ VINEA abia-abia de mai e loc în mine pentru cel care-mi sunt. O editură este o planetă aparte în sine, cu atât mai specială cu cât publică doar poezie și avangardă. Deci, reflecția mea de mai înainte e de ascultat și de înțeles în adevărul ei frust, total deznhibant. Am vrut mereu să fie cu mine și lângă mine caractere, nume puternice, personalități tari cum cremenea, care să creadă, ca și mine, în Poezie ca în Dumnezeu. Pentru care Valoarea, și ceea ce presupune ajungerea la ea, și conviețuirea cu ea, să constituie religie în sine. Reafirm convingerea mea că Poezia (o despart, nu am încotro, de termenul general, Literatură) este CEVA foarte special, unic. Știu asta cu siguranță. Poezia este dintotdeauna, și va fi întotdeaua, pe viață și pe moarte. În această ZONĂ nu se poate locui decât știind că ai ales să-ți asumi că te situezi dintru început într-un regim limită. Când pronunț „pe viață și pe moarte”, cuvintele sunt de perceput cu blândețe, ca evidență în sine, și nu ca prețiozități. Nu ca exagerări. Nu ca violențe pentru auzul comun. Când spunem cuvântul vulcan, deja presimțim, deja vedem, instantaneu, cu ochii minții, șuvoiul de lavă ce-i colcăie în crater, și luăm și vulcanul, și lava din craterul lui, ca mod al lor intrinsec de a fi. În acest sens, între cuvântul „vulcan” ori „lavă” și cuvântul „floare” sau „arbore” nu poate fi decât decât tandră vecinătate. Nimic dizarmonic. Că în poezie e pe viață și pe moarte nu este să fie deloc a brusca, ori o impresiona, ori a înspăimânta.
AG - Nu mă pot opri să te întreb, ascultându-te cu atenție, ce rol are în ceea ce scrii, Inspirația.
NT- Nu mic, dar nu determinant, dacă Inspirația nu devine pas sigur către Revelație. De-abia de după ce traversezi Inspirația și ajungi la Revelație, se poate vorbi despre Poezie. Pentru că Poezia-Poezie este inimă, sânge, respirație a Revelației ce se înstăpânește pe întreaga ființă și o acaparează în toate fibrele și în toți atomii.
AG - Nu ești prea drastic? Ți se vor împotrivi majoritatea celor ce scriu, și mă gândesc nu numai cei care scot cel puțin o carte de lirică pe an...
NT - Drastic? Poemul este - nu are cum să fie altfel! - extrem de intolerant. Nu exagerez plusând că este intoleranța însăși. Așa se explică de ce după fiecare secol ce s-a scurs la Poem nu au ajuns decât foarte puțini autori, mai puțini chiar de numărul degetelor celor două mâini. E o vinovăție nu mică a europenilor, de pildă, că în fiecare an atribuie Premiul Nobel pentru literatură. Premiul Nobel a devenit, mai curând decât de a dezvălui geniile, o uzină contraproductivă de produs stupoare și confuzie. Nu cred că umanitatea a fost în gena ei de profuzime maximă dăruită de Dumnezeu cu atributul de a putea, efectiv, produce genii literare pe bandă rulantă. Anul și Geniul! Anul și Nobelul literar! Este evident că așa ceva nu este posibil, că ne aflăm cu mult în afara bunului simț.
[Interlocutorul meu se ridică de pe scaunul alb, face câțiva pași, înainte și înapoi, cu gleznele cufundate în Marea Moartă. Apoi cufundă degetele în apă și aduce pe țărm pietre galbene, albe, roșii, unele grele și mari. Cu unele se joacă, le aruncă în aer, le prinde, de parcă le-ar îmbrățișa. Par, în lumina soarelui ce se apropie de apus, că nu au greutate și că știu să zboare de unele singure................

mai mult........