FLORIN LOGREȘTEANU
           
                    
            MĂȘTI, UMBRE, DIFERITE CHIPURI

                                 – solilocuri –


    „Dâmbovița noastră nu este nici superioară, nici inferioară altor cursuri de apă celebre, spune Max. Orice ierarhizare este o prostie. Nu le-am văzut pe acelea, presărate în lume, și, până la un punct, este absurd să fac comparații. Nu încerc nici să mi le imaginez. La ce mi-ar folosi ?... Mă veți întreba, poate: Cum ai ajuns la astfel de reflecții ?... Întâmplător, recitind Cratylos a lui Platon. Ei bine, acest gânditor pe care nu-l consider mai profund decât mine, în momentele de revelație, a făcut o afirmație care, la început, m-a șocat: Nu poți intra de două ori în același fluviu... Repede m-am dumirit ce vrea să sugereze: a intra într-un fluviu înseamnă a aparține unui trup. Apele sunt oglinda chipurilor. Iar fiecare apă își multiplică luminile pe tot parcursul curgerii de la izvor la vărsare... Și le schimbă, am fost contrazis. Unele dispar, altele se nasc, strălucesc... Nu, nu e adevărat. Nimic nu dispare. Se suprapun, se amestecă, devin altceva. La vărsare – un mâl galben-cenușiu, amestecat cu apă. Olivier Clement, pe care nu-l admir, scria că Dumnezeu s-a revelat în chipul a cărui lumină se multiplică, din generație în generație, în umile chipuri transfigurate... O mistică a chipului... Eu, mai profund decât el în modul de-a gândi, nu cred în teoria lui. Chipul meu    de-acum nu este nici altul și nici transfigurat în umilință. De altfel, chestia asta din urmă nici nu știu s-o explic. Și nici nu încerc să răstălmăcesc ceea ce i-a trecut altuia prin cap... Port în mine chipul mamei – cu ea am semănat -, al copilului care am fost, al adolescentului căutător de himere, în sfârșit, al bătrânului, cu chipul brăzdat de liniile înțelepciunii. Am regăsit în chipul de-acum tot ceea ce, de-a lungul vârstelor, crezusem că pierdusem...”
    „Nu mi-am văzut niciodată chipul, nu cred că-l cunosc, spune Fred. Nu am încredere în oglindă și nici în luciul apei. Chipul meu există cu adevărat pentru un altul, pentru voi toți, dar fiecare mă vede în felul lui. De aici, neîncrederea că el există într-un singur fel și nu în numeroase feluri... Sunt eu parțial descoperit de ceilalți, dar definitiv înstrăinat pentru mine. Mai degrabă, lumea invizibilă care mă stăpânește și pe care voi credeți că o descoperiți, este o mască. O imagine confuză și monstruoasă, când conștientizez că nu este lipsită de primejdii; chiar dacă asta depinde de opțiunea celor care te privesc... Și ei poartă măști. Se stabilește astfel un sistem de

                                             
comunicare între măști... După părerea mea, lingviștii ar trebui să ia în serios cel mai firesc mod de comunicare între ființele iraționale care suntem. Dar n-o fac... Psihologii exagerează când afirmă că masca este o formă de ocrotire a interiorității în interacțiunea cu alte măști. În opinia mea, masca mai mult atrage ostilitatea celuilalt decât ocrotește. Cunosc atâtea exemple din viața reală pe care le-aș putea integra, generic, într-un joc de măști. Jocul este adesea perfid; sau ipocrit, cum vreți s-o luați. Mulți purtători de mască se folosesc de ea pentru a-și impune voința, stârnind teamă...”
    „Sunt preot de formație veche, spune părintele Trandafir. Să înțelegeți prin asta că am o cultură superioară preoților mai tineri, absolvenți de seminarii, la care evlavia a dispărut. Pentru voi, mă fac mai greu înțeles, dar nu voi accepta masca pe care, privind-o, veți crede că mă erijez în duhovnicul vostru. Așadar... Om fiind, port pe chip masca bunăvoinței față de enoriașii care-mi ascultă cuvântul la diferite sărbători, altfel, în afara bisericii, mă învretnicesc numai cu un bună ziua, părinte, și cam atât; sau masca vanității pentru prelații mai tineri, care au deprins religia în seminarii, prin aceleași metode cum și-au însușit litera disciplinelor laice: matematicile, fizica, chimia și, mai de neacceptat, anatomia și fiziologia urmașilor lui Adam. Îi disprețuiesc iar vanitatea este numai o formă de a-i îndepărta... În particular, mă interesează accesul la viața mistică. Sunt conștient că în lumea în care trăim, nu poți ajunge la extazul mistic apelând numai la ceea ce gândirea ta descifrează dincolo de firescul lucrurilor care te înconjoară. Jean Laude credea că masca ar fi mijlocul cel mai direct de a ajunge la extaz, de vreme ce ea ține într-însa duhul... Am obiecțiile mele în legătură cu această afirmație. Duhul de viață hărăzit de Dumnezeu nu poate dăinui în mască; și nici în chipul acoperit de ea. După vorbele lui Isaia, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe se află în fiecare om. Chipurile sunt capcane cu vicleșug pentru cei care se pripesc să le ia ca atare, măștile sunt stări trecătoare. Profeții le ignoră deopotrivă, ajungând, involuntar sau cu rea credință, să atribuie spiritul unei persoane divine și nu Dumnezeului unic. Fără doar și poate, omul, purtător de mască și chip, devine astfel o ființă impersonală...”
    „Orice formă sugerează limitele ființei, ea nu este decât o umbră proiectată, care provine dintr-o lumină superioară și pe care o ocultează, revelând-o, reflectă Escargot, omul-melc, răsfoind, la întâmplare, cartea L’homme et ses symboles a lui Jung... Eponimul la care am renunțat era la fel de banal ca mai toate numele cu care oamenii au uitat să se identifice, false ca însăși visurile lor, reflectări inconștiente ale unui eu absolut vanitos. Trăiesc în zi ca și în noapte, coexistența contrariilor nu mă deranjează, deși lumea mă consideră un individ ciudat, nesociabil ori suspicios în relație cu ea. M-au numit Escargot, melcul, ironie pe care mi-am însușit-o ca nume propriu, fără a fi însă autoironic. Sunt conștient că spiritul strălucește pe chipul meu, în egală măsură, solar și lunatic. Întâmplător, sunt și poet. Înzestrat cu talentul de a transfigura realitatea cea mai banală în proiectări magice, în esență de viață, cum a afirmat un critic cam năuc, comentându-mi versurile..............             

mai mult....