|
Nimic profund...
doar câțiva şerpi
aşteaptă primăvara
să-şi reînoiască
pieile!
Între lumini și umbre...
Pădurea respiră în tăcerea dintre noi;
tu, Efemeră... Eu, în căutarea
unui pact nespus al tăcerilor aprinse,
unde iubirea e dar și pasiune.
În tine, focul meu arde, dar nu se stinge,
timpul se frânge, râzând de dorință.
Sunt două lumi care se ating fără a se vedea,
într-un dans străin al nemărginirii.
Eşti lacrimă în cuvintele tăcute,
un vis care cade și se ridică în mine,
și poate că niciodată nu vom înțelege
cât din cerul nostru e adevăr, şi cât e doar umbră.
Aripi de plumb...
Viața se descompune în cuvinte mute.
Fiecare clipă ne șterge trecutul,
iar țărâna se făce plumb sub pașii noștri.
Ni se îngroapă rădăcinile în pământul uitării,
şi cu fiecare suflare, un alt vis se frânge.
Priviți oamenii, ei nu fac
rugăciuni în fața renunțării,
dar la final, se aşează în
mormintele ce le-au clădit
pe drum.
Nimic nu se plânge
din lumea asta care nu a fost
vreodată a lor.
Pe cer, o umbră fără sens,
se joacă în nisipuri
cu aripi de moarte.
Teiul mistic...
Sub aleea ce-și împletește pașii în adânc,
unde Timpul se strânge între teii batrâni
şi poartă în sine ecoul unui zeu tăcut,
în genunchi plânge copoul.
Când lumea se va frânge sub Cerul nou,
și cântul stelelor va stinge vechile zboruri,
pe piatra simplă, învinuită de tăcere,
va răsuna numele ce-a fost o măreție..............
|
