ANGELA BURTEA
                        

                         Cufărul din podul casei

     Mi-era drag să urc în podul casei, deși nu era prea ușor! Îmi trebuia o scară, iar când ajungeam în gura podului evitam să privesc în jos pentru a nu-mi pierde curajul. Și nu priveam! Nu moștenisem agerimea mamei, sprinteneala ei. Era fenomenală mama! Eu, departe de farmecul ei! Cu mișcări șovăielnice, așezam piciorul pe marginea gurii și… tiptil-tiptil pășeam în lumea de poveste a neamului meu, numită adesea ”cufărul din podul casei”.
    Doamne câte amintiri nu s-ascundeau acolo! Parc-o auzeam pe bunica dojenind-o pe mama:
    -Aș, unde-i sita aia, Mărie? Dar lingurițele de alpaca, dar scaunul lucrat de mâinile moșului meu?
    -Nu-s! Gata, am cumpărat altele, celelalte s-au învechit! răspundea mama hotărât. Cât timp o să mai păstrăm toate vechiturile alea? Casa-i nouă!
    -Doamne, lingurițele mele de alpaca sunt vechituri? N-au decât vreo șaizeci de ani, le-am primit în dar de nuntă de la mama-mare!
    -Da, mamă, și ea le-avea de la… nașă-sa, continua mama tot mai îndârjită.
     -Eee, dacă i-așa… au sărit de mult suta de ani! Bogăție, fată, nu știți a prețui lucrurile! Auzi la ea, vechituri! adăuga bunica zâmbind amar, căci nu se lăsa mai prejos nici s-o fi picat-o cu ceară.
     -Mamă, nu vezi că toată lumea caută să schimbe câte ceva? Noi tot batem pasul pe loc. Lucrul acela e de la bâta, celălalt de la vecina vecinei și tot așa o ținem! Până când?
     -Până voi pleca, Mărie! Atunci poți să le arunci pe toate, doar așa vei șterge urma mea! Că nu mai ai răbdare!
Și numai ce-o vedeam pe mama că ducea scara la gura podului și-n câteva mișcări se și auzea de sus:
     -Ia-le! Astea-s lingurițele? De gât o să ți le leg! M-ai înnebunit! Zi-mi ce să-ți mai cobor, că nu mai urc și mâine!
     -Scăunașul cu trei picioare! striga bunica de jos, de la baza scării, sprijinită în baston.
În câteva secunde s-auzea: buf, buf! După care, mama sărea sprintenă ca o căpriță, așeza clapa podului la locul ei, apoi ducea scara în magazie. Musai trebuia așezată la locul său!
     -Ești mulțumită, mamă? Ai și lingurițele, ai și scăunelul! Ce-ți mai trebuie?

                                             
     -Liniște, Mărie, liniște! Și de-ar fi fost să fie și moșul meu…, dar nu-i!
     -Nu-i, vezi bine că nu-i! Dacă era și el în cufărul din pod…
     -Cobora singur! zicea bunica ironic. Ooo, dar cufărul! Și p-acela mi l-ai dus în pod! Nu știu cum de l-ai urcat, că doar nu era o cutie de chibrituri!
     -Mamă, ce vrei de la mine? Toată ziua mă toci, ca pe mărar mă toci!
     -Nu, nu mai vreau nimic, dar cufărul cela a fost lada mea de zestre cumpărat de tata tocmai de la Făgăraș! Lemn bun, cu picturi alese, cioplit pe margine… Meșter mare omul care l-a făcut, iar când am venit în curtea asta era burdușit cu zestre… De, oameni gospodari și noi, oameni gospodari și ei! Și-acum… nimic nu mai e bun, totul pe apa sâmbetei, fata mamei!
     -Dumnezeule, unde să m-ascund! s-auzea strigătul mamei.
     -Unde? În pod, Mărie, lângă cufăr! Oare n-ai urcat și-un pat acolo? Era de la mama, bucată cu bucată l-ai suit…
                      *
     Cam așa se luptau cele două femei, în fustele cărora m-am împleticit ani buni, dar niciodată fără rost. Ușor începeau, greu se opreau! Aprige amândouă, iar bunica depășea uneori limita bășcăliei. Atunci se mânia mama! Și numai să fi scăpărat bățul de chibrit, că și lua foc.
     Mai târziu am înțeles șicanele lor: noul încerca să elimine ceea ce părea vechi, dar nu întotdeauna de neluat în seamă. Mama voia o casă în care să domine lucrul mâinilor ei, iar bunica încerca din răsputeri să mențină vechea rânduială, inclusiv obiectele tinereții, amintirile care o păstrau vie printre atâtea noutăți neînțelese. Insuccesul o făcea să se simtă adesea inutilă, înlăturată fără milă de cei tineri care instaurau o nouă ordine. Tradiționalul rămânea, dar ciobit pe alocuri și asta o supăra cel mai tare. Bunica simțea lucrul ieftin cumpărat pe bani mulți doar de dragul modernului, dar orgoliul mamei era de nestăvilit. De, lupta între generații care locuiesc în aceeași curte și-n aceeași casă, chiar dacă a fost refăcută!
     Doar poarta trântită, în semn că cineva intra în curte, oprea sfada celor două. La iuțeală puneau capăt vorbelor, iar dacă le priveai în următoarele secunde nici nu ziceai că până atunci totul fusese inflamat. De ce? Venea tata și-amândouă aveau secretul lor: nimeni să nu le știe! Niciodată nu se contrau în fața bărbatului rămas ca stâlp al familiei după dispariția bunicului, cel care fusese capul în tot și-n toate până atunci. Vârsta fusese la mare preț, respectul de-acolo pornea. Și dacă se mai adăuga și faptul că bătrânul fusese socotit la vremea lui drept om vrednic în cuvânt și faptă, nimeni nu depășea măsura în ceea ce-l privea. Încă trăiam vremurile în care se discuta enorm de puțin despre emanciparea femeii, bărbatul deținea puterea, el punea punct oricărei discuții, el hotăra. Femeile din casa noastră știau când să intervină, dar, mai ales, când să se oprească. Nu era nevoie decât de-o privire, iar ele înțelegeau. Tăcerea e ca mierea, maică! așa glăsuia bunica în vremuri de nevoie.
.........    .

mai mult....