VASILE IGNA
                 
         

                         Gheorghe Mihai Bârlea:
      Rădăcini și ramuri sau Alte sigilii, aceleași lumi

     Nu e foarte ușor să descoperi printre poeții români de azi (care nu bat câmpii ori apa în piuă) pe cei care reușesc să se țină egali cu ei înșiși, dovedind nu doar consecvență, ci și un nivel de coerență ce nu frizează redundanța ori autopastișa. Zborul lor nu este întotdeauna foarte înalt, dar aripile bat ritmic iar ochiul vede și retina reține nu doar munții semeți, râurile cu albie largă și învolburată, ci și mușuroaiele cârtițelor, pârâiașele cu izvor firav și tufa cu florile ofilite sub care pulsează sângele fructului.
     Exigent si consecvent cu sine e Gheorghe Mihai Bârlea și în noua sa carte de poezie (Doar împreună. Alte sigilii, Limes, 2025, cu o prefață de Mircea Petean). Exigent și consecvent, dar și solidar întru compasiune și aspirații, întrucât el se dorește mai degrabă participant nemijlocit la susținerea efortului decât la împărțirea roadelor. Altfel spus, el transferă firesc, neostentativ, virtuțile înnăscute ale omului, care este, poetului, care scrie. Doar că făcând acest lucru, poetul nu devine altul și nici omul public nu se înstrăinează de semeni. Îmbogățirea e reciprocă, completitudinea asumată.
     Mai direct spus, G.M. Bârlea scrie așa cum scrie, pentru că așa crede! Iar el crede așa, deoarece așa i sa alcătuit ființa în prelungirea șirului de generații care iau premers facerea și iau cioplit înfățișarea și statura de azi. Și apropo de cioplit, verb drag oamenilor acestor locuri, se pare că în Maramureș timpul și vremurile au „cioplit” nu doar case, biserici, mănăstiri sau acareturi, ci și trupuri în care să aibă sălaș nu numai ceea ce au pus laolaltă mama și strămoșii, ci și ceea ce a adăugat Firea locului.
     Una din dovezile peremptorii ale acestui comportament poetic este și cel ce la făcut să nu aibă nicio reținere când a repetat (e drept, ca subtitlu) pe coperta prezentului volum un cuvânt emblematic: sigilii.
     În sensul lui cel mai comun, sigiliu înseamnă un lucru, un fapt, un sentiment, o înțelegere, un contract încheiat. Încheiat, nu doar deoarece este matur, împlinit, cu lucrarea dusă la bun sfârșit, ci și asumat în integralitatea sa, cu toate luminile și umbrele carei sunt proprii ori adăugate de sensibilitățile și opțiunile intime.

       
„Nimic întâmplător în viețile noastre” spune G.M. Bârlea întrun poem dedicat Anei Blandiana, și așa este, întrucât poetul pune la lucru „memoria ce nu trădează existența”, iar Clepsidra ce adună și scade (bune, rele, ori neutre) măsoară cu atenție și implacabil nu doar faptele propriuzise, ci și consecințele lor. Important este pentru poet ca timpul pe carel socotește curgerea nisipului în clepsidre să nu fi fost risipit degeaba. „Știu că am ceva comun cu nisipul” spune el în același poem, dar asemănarea nu are nimic de a face cu resemnarea, ci, pur și simplu, cu acceptarea demnă a infinitei, implacabilei și imperturbabilei curgeri. Cu meandrele ei și cu inevitabilele ei revărsări neașteptate.
     Iată de ce, între cele două capete ale clepsidrei (cel ce dă, primește!, iar cel ce primește, dă!) încape totul: și iubirea (Grădina metafizică) și deznădejdea (Între cer și mister, La sfârșit de poveste) și nostalgia (Nănești, Descânt) și ingenuitatea (În joacă, Soare nou și lună plină) și nădejdea (Ficțiune, Spre altar, Dacă, Oglindirea) și, îndeosebi, prietenia. Remarcabil prin unitatea de viziune și ton este ciclul Elogii și epifanii unde năvala sentimentului nu cunoaște ezitări iar bucuria de a fi în lume acoperă sau îndepărtează progresia întunericului, nu neapărat netezind drumul, ci indicând direcția cea bună. Spre un ideal, numit sau doar sugerat, în care visătorul dă mâna cu omul de acțiune, spre împăcarea și mulțumirea amândurora.
     Se dovedește astfel, odată mai mult, că rodul care îngreunează și bucură ramurile nu supraviețuiește decât dacă rădăcinile sunt temeinic înfipte în pământ. Ceea ce Gheorghe Mihai Bârlea a înțeles și ne face și pe noi să înțelegem din Sigiliile sale.