|
Ultima duminică de august
Ca și cum ai merge umăr la umăr până la capătul lumii în ultima duminică de august, pentru a încerca să salvezi cea mai bună parte din noi când trăim înfrângerea pe o imensă plajă ce așteaptă de veacuri sosirea oceanului, iar tot ce este solemn și comemorativ pare discutabil. Victimele și asupritorii spun, fiecare, o poveste diferită, dar la fel de ofertantă pentru ascultător, iar o întâmplare relatată de foarte multe ori nu mai contează dacă este sau nu adevărată. Departe, spre orizont, soarele pare o cușcă a unui sufleur în care nu mai este nimeni, când altei amiezi i se dă amiaza aceasta, și avem nevoie de acuarelele Mariei Laurencin și de un cuvânt, ca de o stare de grație.
Ore de iarnă
Începe să ningă în adâncurile lucarnelor din seara violet unde strălucesc de curățenie porțelanurile, precum tristețea peste chipurile noastre, iar hărțile de pe trupuri indică o Ithaca aflată dincolo de ochiul și privirile sperjure ale acestor ore de iarnă, când muțenia camerelor coboară pe străzile înzăpezite și începutul secolului ne privește cu bunătate și îngrijorare din vitrina magazinului de antichități.
Aripi inegale
Un țărm părăsit de toamnă cu acel air moqueur specific învinșilor și seara lui aurie în care ne pierdem și ne regăsim lângă casele zugrăvite pe exterior cu alb și albastru, de pe prispa cărora vedem amiaza trasă pe roata văzduhurilor și această iubire ascunsă în inima pescărușilor ce se odihnesc pe ruina farului genovez. Și briza ce sablează aleile ce duc spre mare, când putem povesti mai bine despre ceea ce ne temem și unde fiecare început de amiază este o însemnată victorie prinsă în aripile inegale ale îngerilor................
|