DELIA MUNTEAN

                         Cu mâna pe rană


     După debutul din 2001, la puțină vreme de la absolvirea liceului, cu volumul de versuri Păsările n-au nevoie de credință, Flaviu Claudiu Mihali a traversat – cu discreție, dar și cu perseverență – o perioadă de căutări și acumulări, concretizate revuistic prin colaborarea cu poezii, recenzii și articole pe teme de actualitate. În 2022, Flaviu Claudiu Mihali a revenit pe piața editorială cu Gânduri sfâșiate de timp, carte care a beneficiat de recunoaștere la diverse concursuri și festivaluri de literatură. Maturizarea câștigată în cele două decenii e evidentă, reconfirmată fiind de tomul scos în 2024, cu titlul Dezagregare, și de felul în care a fost întâmpinat acesta de critica de specialitate.

     Volumul de acum, denumit Cicatrici și editat la Casa Cărților, rămâne în bună parte fidel problematicii din culegerile recente: criza identitară, timpul, societatea românească după ’89, condiția poetului, poezia ca formă (vulnerabilă, totuși) de rezistență și supraviețuire, libertatea, memoria, trauma individuală și cea colectivă, iubirea, creativitatea umană versus inteligența artificială, spectacolul mediatic. Observăm aceeași grijă pentru concentrarea și tensionarea imaginii, cu impact asupra curgerii – aproape tăioase, răpăitoare – a stihului/a ideii și cu rezonanță în sensibilitatea cititorului. Acestuia din urmă nu i se propune o experiență confortabilă, o „lectură-torpoare” (dacă împrumutăm o metaforă a lui Mircea Nedelciu, teoreticianul), ci mai degrabă un exercițiu de confruntare a perspectivei personale cu privirea, lucidă adesea până la cruzime, a autorului.

     Atitudinea lirică rămâne, așadar, una „dură”, aspect sesizat și de Ion Papuc în rândurile ce escortează culegerea anterioară (situate pe coperta a patra). În Cicatrici ne întâmpină în plus câteva dimensiuni ce țin de performance art, instrument ideal de a spune pe nume unor chestiuni subversive (pe care unii refuză să le vadă, iar alții le ascund ori tac neputincioși), de a valorifica scena – spațiul destinat performării artistice – pentru a aduce în atenția consumatorului o poziționare despovărată de idei încremenite vizavi de istorie, de politică și de alte domenii sensibile.

Pentru aceasta, Flaviu Claudiu Mihali face apel, printre altele, la figura clovnului, păstrându-i cu precădere latura tragică (rana, cicatricea) și diminuând conotațiile ironic-comice, care l-ar putea așeza mai presus de durere. Oarecum. Pantomima îi permite autorului să devoaleze falsitatea rolurilor sociale (impuse, în bună parte, din afară) și acceptarea lor de către individ în ciuda conștientizării violenței cu care ele îi fărâmițează identitatea.

     Iată, de pildă, una dintre piesele de forță ale volumului – Clovnul –, unde cicatricea capătă nu doar existență de sine stătătoare (prin convertirea unei banale piese-anexă în entitate propriu-zisă), ci și permanență, devenind o mască ce acoperă, de fapt, vidul ființei, disconfortul ei în fața propriului hău (v. și Ultima filă din jurnal) și care nu-i lasă acesteia posibilitatea de a-și alege ea însăși rolul potrivit: „O altă zi se prăbușește în ieri / masca zace aruncată pe scaun / eu pe podea / nu știu care din noi / a fost purtat azi // Ca să pot râde / mă părăsesc / ies din mine / ca dintr-un alt trup / al altcuiva // Clovnul intră / insidios / își suprapune fața peste a mea / respiră cu plămânii mei / râde cu mușchii mei / publicul îl iubește // Lumea pleacă / spectacolul se termină / încerc să mă întorc / prin uși zăvorâte // În oglindă / ochii goi / nu mai e nimeni / care să-și dea masca jos / doar eu / cel de ieri”. Este și un semn al pierderii individualității în favoarea apartenenței la societatea în mijlocul căreia insul trăiește.

     În spectacolul regizat de Flaviu Claudiu Mihali, privitorul din sală nu doar urmărește prestația actorului, ci se metamorfozează în părtaș la dezagregare. Iar dacă e suficient de competent în a descifra nuanțele și vicleniile jocului scenic, poate întrezări sub faldurile machiajului și des-ființarea personală, aceea care îl pândește/îl amenință pe el însuși. O poate resimți inclusiv corporal, visceral – stare pe care reușesc să o transmită și alte creații din lirica poetului băimărean („acum scriu pe pielea ta / cu șoapte amare// [...] Împreună să tăcem despre moarte / iar despre viață / să nu mai vorbim nici pe-atât” – Ecouri). Fiindcă cititorul (spectatorul) cunoaște și suportă, în egală măsură, statutul de victimă, așadar – prin aplauzele sale (imitații, la altă scară, ale ovațiilor dirijate din epocile totalitare) – își manifestă admirația/aprobarea implicit vizavi de propria destrămare.

     Poezia Clovnul poate fi socotită și o meditație asupra condiției poetului în contemporaneitate. O viziune apropiată ne întâmpină în piesa ce a dat titlul volumului, unde autorul vituperează (mai degrabă direct, nu aluziv) proliferarea veleitarismului în literatură (cu linkuri, deopotrivă, către unele dimensiuni ale existenței comunitare), plierea pe expectanțele unor categorii de public mai puțin receptive la cultura autentică („Poezia se recită în șoaptă / e doar o tăietură fierbinte / pe obrazul gros / al conformismului” – Cicatrici), dar mai ales – sau și de aceea – ținte inconștiente de dresajul inoculat, cu complicitatea celor de la putere, vreme de secole: „Tronul e gol / saltimbancii fac numai măscări / în jerbe de lumini / bufonii culeg toată atenția / publicul aplaudă frenetic / pâine și circ / ore pline de nimicuri” (idem).

     Interogația retorică din final („Câte cicatrici mai .........

mai mult.........