|
Ideal ar fi să le cunoști pe amândouă, dar, întrucât traducătorii lucrează asupra limbii lor proprii, în cazul nostru asupra limbii române, este foarte importantă cunoașterea acestei limbi, mai importantă decât cunoașterea limbii germane. Însă și atunci când traducătorul cunoaște la perfecție ambele limbi, el nu scapă de cele două „focuri”, cum bine ai spus. Înțeleg cuvântul foc în două feluri: ca „ardere” și ca „tir; constrângere”. Deci, ca să realizezi o bună traducere, trebuie să fii mistuit de aceleași combustii care-l pârjolesc lăuntrric pe autorul străin, iar pe de altă parte, să „adulmeci” și să redai în limba proprie stilul acestuia, care este „cucerirea unei libertăți individuale asupra constrângerilor convenției colective”, ca să-l citez pe Pierre Guiraud, cunoscutul stilistician francez.
E.D.: Cum și când l-ați "întâlnit" pe filozoful german?
S.D.: Cu Nietzsche m-am întâlnit în anii Facultății, când o seamă de scriitori români au fost "reabilitați". A fost recuperat Goga, care era socotit scriitorul nostru ultranaționalist, atunci a început prima dată să se vorbească deschis despre Goga și au apărut poeziile lui, interzise multă vreme. Atunci au fost recuperați Lucian Blaga, Ion Barbu - aceștia nici nu pot fi înțeleși fără Nietzsche. O dată cu apariția primelor cărți ale lui Blaga, a început să se vorbească tot mai mult despre influența lui Nietzsche asupra sa. El a scris, de pildă, un eseu, Fenomenul originar, în care Nietzsche ocupă un capitol foarte important. Ion Barbu, cu vitalismul extraordinar din prima perioadă a creației sale, când evocă Elada lui Nietzsche, scrisese chiar și o poezie închinată filozofului. Scrisese mai apoi și o poezie dedicată Căpitanului (Corneliu Zelea Codreanu), care, zice-se, ulterior a fost închinată lui Bălceascu, deci cumva era justificată, în acele circumstanțe, ținerea lui Barbu în umbră. Poezia lui Barbu din prima perioadă nu s-ar putea înțelege fără a-l cunoaște pe Nietzsche. Curiozitatea aceasta ne-a determinat, pe mine și pe colegii mei, să căutăm bibliografie. Nu exista la noi nici o carte a lui Nietzsche tradusă după 1944. Cărțile traduse anterior erau de negăsit. Se tradusese Anticristul și Așa grăit-a Zarathustra - în două versiuni. George Silviu a mai tradus niște poezii, în colecția BPT, dar nu se mai găseau la data respectivă. Profesorii noștri vorbeau deci despre Nietzsche și despre influența lui asupra literaturii române, dar noi nu aveam textele lui, și, odată, intrând la anticariat, am găsit acolo o carte de poezii. Era o ediție a poeziilor lui Nietzsche apărută în Elveția în 1927. M-am bucurat foarte mult, m-am și mirat că nu o cumpărase nimeni, dar, de fapt, numai ce apăruse, pentru că eu treceam pe-acolo aproape zilnic și mă uitam la fiecare carte din rafturile cu literatura germană. Am dat astfel peste cartea aceasta. Atât de mult m-a încântat, încât colegii mei mi-au scris pe carte un \"memento\": \"Bucuria lui Simion Dănilă din ziua de 29.04.1965\". Într-adevăr, a fost o adevărată bucurie pentru mine, am citit-o și am început să traduc. Eram încă student, aveam colegi la secția germană, și ei m-au încurajat, au citit cum am tradus, le-a plăcut, și, încet-încet, fără nici un scop, fără să mă gândesc a publica vreodată cele transpuse de mine în românește, am tot tradus din cartea aceasta, am mai găsit între timp și alte cărți și am tradus și din ele, am făcut o selecție și am așteptat. Prin \'73, când ...........
|
