MARIANA MOGA
                                              
                           
                  POEME


     Tăcerea de sub pașii profetului

                          Lui Lucian Blaga


Nu căutați cuvântul în țărână!
El s-a mutat în seva macilor
care ard la marginea Lancrămului.
Acolo, pământul are urechi să asculte
cum crește lumina prin oasele strămoșilor.

El nu a murit.
Doar s-a retras în marea trecere,
într-o amiază cu nuanțe de chihlimbar,
când clopotul bătea a veșnicie, nu a doliu.
Și-a lepădat haina de praf în pragul bisericii,
păstrându-și sclipirea din ochi
și neliniștea de a nu strivi
corola de minuni a lumii.

Acum e pretutindeni.
În umbra cumpenei de fântână,
în tăcerea care se lasă peste dealuri ca o mantie,
în întrebările nerostite...

Nemuritorului nu-i trebuie statui.
El are nevoie de liniștea noastră.
Când taci la marginea drumului,
îl auzi pășind, desculț, prin rouă,
căutând calea spre muntele sfânt
unde zeii încă vorbesc limba română.

Blaga e tăcerea.
El ne explică universul,
atunci când vorbele noastre sunt prea mici
pentru a măsura distanța dintre suflet și stele.
 

            Nori de plumb


Stau nori de plumb deasupra lumii-ntregi,
S-apasă greu pe pieptul care tace;
Și-n amurgiri de gheață, fără legi,
Simt cum în jur și timpul se preface.

E gri pământul, gri este odaia,
Iar vântul suflă greu peste morminte;
La geamuri plânge, monotonă, ploaia,
Purtând ecoul unor vechi cuvinte.
Se simte-o greutate de metal,
A-ngălbenit și cerul, și grădina;
Iar zidurile-s reci, ca-ntr-un spital,
Și umbra a ucis de tot lumina.

Mai trec vagoane, gemând sub povară,
Spre cimitirul plin de flori de humă;
E toamnă lungă, tristă, funerală,
Iar viața e un rest pierdut în urmă.

Nimeni pe drum... doar plumbul se coboară,
Să strângă totu-n giulgiu de tăcere;
O melodie mută și barbară
Îmi cântă-n piept un rest de înviere.

Dorm norii grei, a somn de plumb și moarte,
S-a prăbușit și cerul peste mine;
Sub pagini vechi, dintr-o uitată carte,
Se pierd și mări de neguri și suspine.