ADRIAN DINU RACHIERU

   RADU CIOBANU SAU „EXOTISMUL TEMPORAL”


     Prozator discret, dar productiv, cum îl văzuse G. Dimisianu, semnând un lung şir de volume, încercând a impune o nouă viziune în sfera romanului istoric, despărţindu-se, firesc, de limbajul arhaizant-eroizant, Radu Ciobanu (n. 1935)   s-a refugiat în Istorie, brodând „ipoteze epice”. Evident că efortul reconstitutiv-problematizant se bazează pe o temelie documentară; şi că, dincolo de „concesiile uzuale”, sub imixtiunile politicului, refugiul i-a îngăduit să cultive romanul reflexiv, testând chiar relaţiile cu Puterea, ca „temă captivantă”, transferată, însă, în alte epoci. Când aştepta un verdict editorial în privinţa roma-nului Heralzii, apărut în 1983, trecut prin furcile „superavizării”, cu rânduri de modificări, scriitorul, înţelepţit, nota în Jurnal că ar trebui să evite cărţile „pe evenimente”, supuse atâtor interpretări conjuncturale, fluctuante. Şi că, orice ar fi, trebuie să muncească, aşteptând „loviturile hazardului”, inevitabile. Când încheia Vămile nopţii (1980), trăia, euforic, „catharsisul”; dar ştia prea bine că îndoielile vor veni.
     Începuturile sale se leagă de rodnica ucenicie timişoreană, debutând cu schiţa Băiatu în Scrisul bănăţean (1958). Trăitor, vreo 25 de ani, în urbea de pe Bega, a cochetat cu poezia („o iubire pierdută”), frecventând Cenaclul tineretului; a abandonat, în anul IV, Agronomia, luând drumul Clujului pentru a urma filologia (1959-1964), sprijinit de Lucian Valea, cu rol providenţial. După absolvire, „exilat” la Deva, ca profesor „la seral”, a făcut din scris un mod de existenţă. Acolo, în acei ani, fiind singurul membru al Uniunii Scriitorilor, „primit fără stagiatură” (precizează), după apariţia Crepusculului (1971), „o carte de nădejde”, s-a împărţit între şedinţele la care era convocat de foruri şi scris. Dar marea sa dragoste rămâne Timişoara, un oraş „lipsit de complexe”, european, cum va mărturisi într-un lung interviu, provocat de Simona Branc (v. Recurs la raţiune, Editura Excelsior Art, 2011). Ghid de nădejde prin Timişoara de altădată, el va propune fabuloase incursiuni topografice, fie dezvăluind „un oraş molâu”, cu negustori, cămătări şi „case leproase” (precum în Crepuscul), fie reconstituind Timişoara copilăriei, în Arhipelagul (1987), un roman castrat la Facla (vezi episodul ocupaţiei oraşului, de către sârbi).

      
     Din exerciţiile prozastice, digitaţii pregătitoare, evident, adunate în volumul de debut (După- amiaza bătrânului domn, 1970) va trage, prin nuvela care dă titlul culegerii, primul capitol din Crepuscul, un volum bine primit, construit pe formula romanului social. Crepuscul se vrea o frescă socială, urmărind, coborând în atmosfera epocii, destinele unor familii, cu orgolii de clan. Biografia magistratului Sever Moldovan, un maestru al barei, descendent, pe linie maternă, din oştenii lui Avram Iancu se împleteşte cu radiografia societăţii transilvane, vestind „zorii unor vremuri noi”. Cercetând astfel de biografii în rama epocii, Radu Ciobanu va prinde, odată cu Nemuritorul albastru (1976), „gustul romanului istoric”. Dar e vorba de un roman istoric „actualizat”. Scriitor profesionist (din 1973, cum mărturisea), prozatorul s-a fixat, în urma unei excursii bucovinene, vizitând mânăstirile, asupra zugravului Toma, autorul picturilor de la Humor. Ca om liber, zugravul sucevean se înfruntă cu Petru Rareş, prozatorul opunând vocaţia artistică orgoliului voievodal. Adică, relaţia artist / putere, cu evident substrat polemic, cercetând aici, ficţionalizând, cu „afecţiune adversativă”, o legătură neprobată documentaristic. Dar tema puterii, dezvoltată şi în Vămile nopţii (a doua parte a Nemuritorului), îmbracă o aură fantastică (vezi, de pildă, apariţia gâdelui – „Cel Care Trebuie” sau calul care „bântuie”) şi narează, în raportul artist / cărturar şi putere, despre orgoliu, loialitate, trădare. Altfel spus, despre creaţie şi existenţă, un meşter Lorenzo definind sensul artei; adică neistovita căutare a lui Dumnezeu, revelat „prin frumuseţea pe care ne învrednicim s-o naştem”.
     Şi Călăreţul de fum (1984) glisează între real şi imaginar, folosind un material documentar ficţionalizat, surprinzând prin formulă. Cu figuri atestate istoric şi un „fond” de întâmplări cunoscute, „cuplul” scriitor / Martor, pe baza unui jurnal de campanie al unui ofiţer „exemplar”, obişnuit „să gândească”, câştigă carnaţie epică şi salvează vibraţia omenescului. De fapt, Radu Ciobanu nu urmăreşte sever reconstituirea, respectuos cronologic, cât problematizarea, alternând perspectivele narative, convergente unor teme generice, cum s-a observat. Şi alte titluri, valorificând diversificarea formulelor discursive, se circumscriu politicului, de la Linia şi sfera (1982), unde Vasile Lupu putea fi citit, devoalează autorul, ca „un fel de prototip al lui Ceauşescu”, la Roata lumii (1988), unde Miron Costin ne povăţuieşte că „scrisul de cărţi este fără sfârşit”. O istorie „epistolară” descoperim în Heralzii, pendulând, în Ardealul începutului de veac, între cotidian şi istoric, confruntând destinele paralele a doi ziarişti (Nestor Prodan / Voicu), primul, închis, constatând că „scrisul îi dă putere”. În fine, dacă Steaua fiecăruia, apărut în 2004 (după 15 ani), era un roman „întârziat”, Casa fericiţilor (1986) se dorea un roman de actualitate, nonconformist, deşi Radu Ciobanu nu prizase stilul esopic şi nu frecventase „crescătoria de şopârle”. A mai tipărit, după ’89, pliindu-se pe cerinţele pieţii (descoperind, cu aviditate, religiosul), un Mic dicţionar de cultură religioasă (1994) şi Dicţionarul rostirilor biblice (1996), ambele la Helicon.
     Cu adevărat remarcabil, ca raţionalist superstiţios, neîncrezător în inspiraţie, se dovedeşte.................

mai mult........