|
IOAN MOLDOVAN (1952 - 2024)
ȘI NICI SOMNUL
Pentru că am fost nu demult anunțat că viața-i scurtă, povestirea mea e scurtă, e o scurtă proză. Firește, a unui vis de noapte. Totul era în regulă, ca-n orice vis. Eram înconjurat de bărbați, nimic nu mi se fura, nimic nu dispărea, nici măcar bicicleta semiprofesională din junețe, darmite mașina vârstei a treia, nimic nu devenea de nerecunoscut ca, apoi, să trebuiască să mă amăgesc că în cutare clădire pe care o văd străină este totuși locul nașterii mele ș.a.m.d. Pornind de la această bunăstare onirică, am trecut prin multe. Eu cel beat de-a doua zi puține îmi amintesc. Așa am ajuns într-un cvartal. Eram un trecător. Eram un om într-un cvartal. Nu știu de ce zic cvartal. Poate în vis memoria limbii mele e rusească. Vreau să vă spun exact cum a fost. Fac multe pauze și nu încetez a vrea. Între timp viața mea din vis de noapte s-a plimbat pe alte covoare. Între timp n-a mai nins, ba chiar a plouat ploaie de decembrie cu tunete ca vara. Fac o pauză, aș vrea să dau un telefon, un mesaj, ceva ca să rezolv chestia asta. Că mereu am nevoie de bani, că am avut. Punct! Revin în cvartal, deși între timp am văzut o tânără mamă alăptând o copilă. A ei. A lor. Mă întorc în... În puncte-puncte. Și nu mai puteam ieși de-acolo. Inevitabil, o poartă. Păzită strașnic de un câine-lup. Ce câine lup!? O potaie uriașă. Pe-acolo s-ar fi putut ieși, mi-a dat de înțeles un locatar. Eu vedeam bine că încolo sprea poarta cu bârne nu ducea vreun drum, ci sclipea doar un ochi de apă, dar, mă rog. Când mă apropii de câine, el începe să latre furibund, să se repeadă la mine, noroc că e legat cu un lanț – de furie sălta în aer, făcea loopinguri și ateriza în iarba întunecată pe care o albea cu bale bogate sclipind din când în când ca un curcubeu. Asta pe de o parte. Pe de altă parte: Toată curtea era noroioasă, era noapte, era târziu, voiam să scap de acolo, poate că dacă m-aș fi întors prin holurile reci și neterminate aș fi găsit o cale de ieșire, dar nu, nu m-am dovedit vrednic de alte căutări. În fine, veni o femeie aproape bătrână, cică să mă ajute ea. Eu însumi eram cărunt. Dar ea juca o comdie, zicea: hai să-l ajutăm pe băiatu’ ăsta.
|