Egeea, spitalul meu de psihiatrie, singurul sanatoriu în care ard să fiu închisă. Ca o torță, deasupra a toate. Numai luna rămâne rece. Fiecare cu raiul ei. Extaz tribal, de jur-împrejurul sufletului, fulgerele ce explodează într-un cer violet, Creta le face pe toate posibile. Pândesc sclipirea din ochii aproapelui, devin dumnezeul clipei. Și de ce veșnicia m-ar tenta? Ca o caracatiță, răul lumii strânge. Să mă cufund în mare, să las râurile de catran să-mi sfâșie pieptul, să curgă, să curgă, apoi cu prosopul imaculat îmi voi șterge îndelung pielea de agresivitate. Eu sunt nebuna care crede în mare, și în zbaterea ei. Într-o zi va izbuti, va înghiți pământul, iar atunci voi fi în sfârșit ea, Zeița. Frunzele de palmier, ultimele bocitoare ale apropiatului surghiun… Adio, Creta, răsărit de zei și poezie!
septembrie 2018
Lumânările lui Kavafis îmi aprind Creta
Pământul vechi al Cretei şi trupul nou, de aluat comun aprinse amândouă de stinsele lumânări ale poetului Kavafis. Dumnezeu renunţă noaptea la stele. Le aruncă, ca pe nişte hârtii mototolite în apele Cretei. Dimineaţa, se preface ordonat. Îşi pune norii în sertarele cerului (să nu vedem ce a scris peste noapte), apoi se bărbiereşte în oglinda mării şi zâmbeşte: bine mi-a ieşit! „Vino să vezi o pasăre!”, Doamne, ce puţine şi mute mai sunt! Ţi se face dor de acasă… Femeia îşi atinge privirea de mare Degetele ei au dinainte gust de sare.´...........
|