Dorin David

                                Dorin David - web

 

                         DORIN DAVID
                

                          OPERAȚIA

                                              
            
      Nu știu cum se face de am ajuns aici. Cīnd am tușit prima oară am crezut că-mi stă aerul greșit īn gīt. Și totuși iată-mă pe acest pat de spital, īn acest salon care arată ca o sală de așteptare īntr-o gară. Oamenii vin și pleacă, asistentele, medicii, toți trec pe aici. Sīnt prietenoși cu mine, poate pentru că mi-e teamă. Așa sīnt eu, mi-e teamă de spitale. Recunosc, de ace cel mai mult. Și atunci am tendința să vorbesc mult, să amīn momentul pe cīt posibil.
Dar de data asta nu mai puteam amīna nimic. Doctorița s-a uitat atent īn gītul meu și mi-a spus clar și hotărīt:
– Trebuie operat!
Cred că doar la auzul acelor vorbe m-am albit sau poate am albit brusc, pentru că doamna doctor i-a spus unei asistente:
– Adu-i oglinda aceea…
Oglinda era de fapt ca o cutiută mică și verde, rotundă, de bomboane mentolate, cu balamale īntr-o parte, ca să se deschidă ușor, cu cīte o oglindă pe fiecare parte. A ținut-o īn așa fel īncīt imaginea din gītul meu se reflecta din prima oglindă īn cea de a doua, iar eu puteam să văd īn adīncul gītului meu, dincolo de spatele limbii. Părea un luminiș de zăpadă, o chestie alb-lăptoasă, ca un smoc de vată, cu mici spori ca de mucegai alb, pufos. Nu arăta deloc de speriat, doar ciudat.
– Vedeți, trebuie operat.
Eu, alb ca varul.
– Dar nu vă faceți griji, durează cīteva secunde.
Eu, translucid.
– Nici nu o să simțiți!
Eu, aproape leșinat.
– Ați mīncat ceva īn dimineața asta?
Eu, dau din cap că nu.
– Adu dragă ceva de mīncare, se repede doctorița strident la asistentă.
 

          
      Și cum stăteam eu așa īntins pe patul de spital, īncep să vină asistente cu salam feliat, īnvelit īn hīrtii de supermarket, cu cașcaval feliat, ambalat īn plastic de supermarket, pateu, īn conserve de metal, roșii și castraveți, sper că de la piață. Le așează pe toate deasupra mea, pe o față de masă așezată pe mine ca la picnic.
– Serviți, vă rog!
Eu iau o felie de pīine, nici nu știu de unde a apărut, am ratat momentul cīnd au adus-o, o ung cu pateu, pun o felie de salam, mai pun una, că mai īncape, deasupra așez una de cașcaval, și īncep să mușc. Mai completez cu roșii, și īncep să prind culoarea lor īn obraji. Toată lumea vine īn jurul patului meu, și īncepe să se servească. Deja mă simt mai bine, deși mi se pare ciudat că asistentele īși păstrează mănușile chirugicale la mīini. Dar observ că grăsimea de pe salam nu se lipește de mănuși, așa că totul capătă sens.
Un medic vine din spate de undeva, și īmi spune:
– Sīnteți gata?
Eu, cu gura plină, aș vrea să-i spun că nu sīnt deloc gata, dar am fost īnvățat că nu e frumos să vorbești cu gura plină, așa că grăbesc pasul la mestecare, făcīndu-i semn cu mīna să aștepte puțin. El stă cu bisturiul și cu un instrument īn formă de cleștișor īn mīini, așteaptă cīteva secunde, apoi se īndepărtează.
– Revin imediat, spune īn timp ce iese din salon.
Termin de mestecat și o īntreb pe asistenta de līngă mine, singura care a mai rămas:
– Dar, ceva anestezie nu faceți?
– Nu trebuie, durează doar cīteva secunde.
– Dar totuși, īi spun, speriat din nou, e totuși o operație.
– Aveam un spray, dar s-a terminat. Ne pare rău…
– Vai de mine, dar am nevoie de spray, măcar să-mi amorțească puțin gītul, eu nu pot sta așa, pur și simplu, la operație, fără nimic…
Respir, și-i spun dulceag, zīmbindu-i:
– Haideți, vă rog, promit că nu rămīn dator.
Asistenta īmi zīmbește șăgalnic, apoi īmi face complice cu ochiul.
– Veniți cu mine, s-ar putea să mai am eu un spray, pe undeva.
Mă ridic din pat, ca un automat, fără să fi realizat, de emoție, că mīncarea a fost strīnsă de pe mine, și o urmez. Merge pe niște coridoare strīmte, deschide uși, intră īn camere goale sau pline, pīnă cīnd īntr-un final ajungem la ceea ce poate fi numită camera asistentelor. Una dintre ele, probabil, fiindcă aici erau doar patru dulapuri, grele, de metal, moștenite de pe vremea comuniștilor. Asistenta deschide unul și cotrobăie. Scoate victorioasă un spray. Īi atașează un fel de pai subțire.
– Buuun. Deschide gura larg!
Eu, cuminte și fericit, fac ce-mi spune. Ea īmi introduce furtunul acela ca un pai subțire pīnă aproape īn fundul gītului, īmi spune să nu mișc, să nu respir, și-mi trimite ............

mai mult.....

Web Design

 

[HOME] [DESPRE REVISTA] [REVISTA] [Mariko Sumikura] [Eugen D. Popin] [Miron Kiropol] [Virgil Diaconu] [Dan Danila] [Andrei Zanca] [Erich Kaestner] [Radu Ciobanu] [Magda Ursache] [Andrei Zanca II] [Vianu Muresan] [Andrei Zanca III] [Gheorghe Simon] [Dumitru Chioaru] [Leo Butnaru] [Remus V.Giorgioni] [Liliana Danciu] [Ioan Moldovan] [Eugen D. Popin] [Rabindran. Tagore] [Simona-G. Dima] [Mircea M. Pop] [Mircea Petean] [Dan F. Seracin] [Adrian Munteanu] [Anca Sirghie] [Radu Tuculescu] [Radu Stanca] [Iulian Boldea] [George Nina Elian] [Clelia Ifrim] [Horia Dulvac] [Dan Iancu] [Miruna Carp] [Werner Goebl] [Werner Martini] [Mihaela Albu] [George Cabas] [Mihai Pacuraru] [Dorin David] [Gabriel Dragnea] [Nina Hoza] [Luis Popa] [Geo Vasile] [Adriana Weimer] [Anan de Amir] [COLECTIA] [BIBLIOTECA] [CONTACT] [REDACTIA] [IMPRESSUM] [LINKURI UTILE]